Declaraţie despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine

"NOSTRA AETATE"

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ

28 octombrie 1965

INTRODUCERE

        1 - În EPOCA NOASTRĂ, în care neamul omenesc este din zi în zi mai strâns unit şi în care creşte interdependenţa dintre popoare, Biserica îşi examinează cu mai multă atenţie relaţiile cu religiile necreştine. În îndatorirea ei de a promova unitatea şi iubirea dintre oameni şi chiar dintre popoare, ea examinează aici în primul rând ceea ce oamenii au în comun şi ceea ce îi îndeamnă să-şi trăiască împreună menirea.
        Într-adevăr, toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate; au o sigură origine, căci Dumnezeu a rânduit neamul omenesc să locuiască toată faţa pământului; au, de asemenea, un singur scop ultim, pe Dumnezeu, a cărui providenţă, ale cărui dovezi de bunătate şi planuri de mântuire îi îmbrăţişează pe toţi, până când cei aleşi se vor aduna în cetatea sfântă, luminată de slava lui Dumnezeu, unde toate neamurile vor umbla în lumina Lui.
        Oamenii aşteaptă de la diferitele religii răspunsul la enigmele ascunse ale condiţiei umane, care, astăzi ca şi odinioară, tulbură adânc inima omenească: Ce este omul? Care este sensul şi scopul vieţii noastre? Ce este binele şi ce este păcatul? Care este originea şi rostul suferinţei? Care este calea spre adevărata fericire? Ce este moartea, judecata şi răsplata după moarte? În sfârşit, ce este acel ultim şi inefabil mister care ne cuprinde existenţa, din care ne tragem şi spre care ne îndreptăm?

        2 - (Diversele religii necreştine)
        Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi există la diferitele popoare o anumită percepere a puterii tainice care este prezentă în mersul lucrurilor şi în evenimentele vieţii omeneşti, ba, mai mult, există uneori o recunoaştere a Divinităţii supreme sau chiar a Tatălui. Această percepere şi recunoaştere le pătrunde viaţa de un adânc sentiment religios.
        În relaţie cu progresul culturii, religiile se străduiresc să răspundă la aceste întrebări prin noţiuni mai subtile şi printr-o limbă mai elaborată.
        Astfel, în hinduism, oamenii scrutează misterul divin şi îl exprimă într-o inepuizabilă bogăţie de mituri şi prin eforturi filozofice pătrunzătoare şi caută eliberarea de neliniştile şi de limitele condiţiei noastre fie prin forme de viaţă ascetică, fie prin meditaţie profundă, fie prin refugierea în Dumnezeu cu iubire şi încredere.
        În diferitele forme ale budismului se recunoaşte insuficienţa radicală a acestei lumi schimbătoare şi se învaţă o cale pe care oamenii, cu suflet evlavios şi încrezător, să poată atinge starea de eliberare perfectă sau să ajungă la iluminarea supremă bazându-se pe strădaniile proprii sau pe un ajutor de sus.
        De asemenea, celelalte religii existente în lume se străduiesc să întâmpine, în diferite feluri, neliniştea inimii omului, punându-i în faţă căi, adică învăţături, precepte de viaţă şi rituri sacre.
        Biserica catolică nu respinge nimic din ce este adevărat şi sfânt în aceste religii. Ea priveşte cu un respect sincer la acele moduri de a acţiona şi a trăi, la acele reguli şi doctrine care, deşi se deosebesc în multe privinţe de ceea ce ea însăşi crede şi povăţuieşte, reflectă totuşi adesea o rază a Adevărului care luminează pe toţi oamenii. Ea Îl vesteşte însă şi este datoare să-L vestească necontenit pe Cristos care este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (In 14, 6), în care oamenii îşi găsesc plinătatea vieţii religioase şi în care Dumnezeu a împăcat cu Sine toate.
        Aşadar, ea îi îndeamnă pe fiii săi ca, în mod prudent şi caritabil, prin dialog şi colaborare cu cei de alte religii, dând mărturie de credinţă şi de viaţă creştină, să recunoască, să păstreze şi să promoveze bunurile spirituale şi morale precum şi valorile socio-culturale aflate la aceştia.

        3 - (Religia musulmană)
        Biserica priveşte de asemenea cu stimă pe musulmani, care îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu şi existent în Sine, îndurător şi atotputernic, Creatorul cerului şi al pămîntului, care a vorbit oamenilor. Ei caută să se supună din tot sufletul hotărârilor Lui tainice, aşa cum s-a supus lui Dumnezeu Abraham, la care credinţa islamică se referă bucuros. Deşi ei nu-L recunosc pe Isus ca Dumnezeu, Îl venerează totuşi ca profet; o cinstesc pe Mama Lui, Fecioara Maria, şi chiar o invocă uneori cu pietate. Pe lângă acestea, ei aşteaptă ziua Judecăţii, în care Dumnezeu îi va răsplăti pe toţi oamenii înviaţi. De aceea ei preţuiesc viaţa morală şi aduc cult lui Dumnezeu mai ales prin rugăciune, pomană şi post.
        Chiar dacă, în decursul veacurilor, s-au iscat multe neînţelegeri şi duşmănii între creştini şi musulmani, Conciliul îi îndeamnă pe toţi ca, uitând trecutul, să se străduiască sincer pentru înţelegerea reciprocă şi să apere şi să promoveze împreună dreptatea socială, valorile morale, pacea şi libertatea, spre binele tuturor oamenilor.

        4 - (Religia iudaică)
        Scrutând misterul Bisericii, Conciliul reaminteşte legătura ce uneşte în mod spiritual poporul Noului Testament cu neamul lui Abraham.
        Într-adevăr, Biserica lui Cristos recunoaşte că începuturile credinţei şi alegerii sale se află la patriarhi, la Moise şi la profeţi, după misterul divin al mântuirii. Ea mărturiseşte că toţi creştinii, fiii lui Abraham după credinţă, sunt incluşi în chemarea acestui patriarh şi că mântuirea Bisericii este în mod tainic prefigurată în ieşirea poporului ales din pământul robiei. De aceea Biserica nu poate uita că a privit revelaţia Vechiului Testament prin acel popor cu care Dumnezeu a binevoit, în nespusa Lui îndurare, să încheie vechiul Legământ şi că este hrănită din rădăcina măslinului cel bun în care au fost altoite ramurile măslinului sălbatic al neamurilor. Într-adevăr, Biserica are credinţa că Cristos, pacea noastră, prin Crucea Lui i-a împăcat pe iudei şi pe păgâni şi a făcut din cele două una întru El.
        Biserica are mereu în faţa ochilor cuvintele Apostolului Pavel despre cei din neamul lui "a cărora este înfierea şi mărirea şi legământul şi legea şi slujba dumnezeiască şi făgăduinţele; ai cărora sunt patriarhii şi din care S-a născut după trup Cristos" (Rom 9, 4-5), Fiul Fecioarei Maria. Ea aminteşte şi că din poporul evreu s-au născut Apostolii, temelia şi stâlpii Bisericii, precum şi mulţi dintre primii ucenici care au vestit lumii Evanghelia lui Cristos.
        După cum dă mărturie Sfânta Scriptură, Ierusalimul nu a cunoscut timpul cercetării sale, iar evreii, în mare parte, nu au acceptat Evanghelia, ba chiar mulţi s-au împotrivit răspândirii ei. Totuşi, după cum spune Apostolul, evreii rămân încă, de dragul părinţilor lor, preaiubiţi lui Dumnezeu, ale Cărui daruri şi chemare sunt fără întoarcere. Împreună cu profeţii şi cu acelaşi Apostol, Biserica aşteaptă ziua, ştiută numai de Dumnezeu, în care toate popoarele Îl vor chema pe Dumnezeu într-un sigur glas şi "Îl vor sluji umăr la umăr" (Sof 3, 9).
        Fiind atât de mare patrimoniul spiritual comun creştinilor şi evreilor, Conciliul vrea să promoveze şi să recomande cunoaşterea şi stima reciprocă ce vor rezulta mai ales din studiile biblice şi teologice precum şi din dialogul frăţesc.
        Cu toate că autorităţile iudeilor şi adepţii lor L-au dus pe Cristos la moarte, totuşi cele săvârşite în timpul Patimii Lui nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. Deşi Biserica este noul Popor al lui Dumnezeu, totuşi evreii nu trebuie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu, nici ca blestemaţi, ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură. De aceea să aibă grijă toţi ca nu cumva, în cateheză şi în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, să transmită ceva ce nu este conform cu adevărul evanghelic şi cu spiritul lui Cristos.
        Pe lângă aceasta, condamnând orice fel de prigoană împotriva vreunui om, Biserica îşi aminteşte de patrimoniul pe care îl are în comun cu evreii şi, îndemnată nu de motive politice, ci de iubirea religioasă, evanghelică, deplânge urile, prigonirile şi toate manifestările de antisemitism îndreptate în orice vremuri şi de către oricine împotriva evreilor.
        De altfel, după cum Biserica a susţinut întotdeauna şi susţine, Cristos, în iubirea Lui nesfârşită, S-a supus de bunăvoie pătimirii şi morţii pentru păcatele tuturor oamenilor, ca toţi să primească mântuirea. Aşadar, îndatorirea Bisericii este să vestească, în propovăduirea ei, Crucea lui Cristos ca semn al iubirii universale a lui Dumnezeu şi izvor a tot harul.

        5 - (Toţi oamenii sunt fraţi)
        Nu-L putem invoca pe Dumnezeu, Tatăl tuturor oamenilor, dacă refuzăm să ne purtăm frăţeşte faţă de vreunii dintre oameni, care sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu. Atitudinea omului faţă de Dumnezeu Tatăl şi atitudinea omului faţă de oameni, fraţii săi, sunt atât de legate între ele încât Scriptura spune: "Cel ce nu iubeşte nu-L cunoaşte pe Dumnezeu" (1 In 4, 8).
        Dispare astfel baza oricărei teorii sau practici care introduce o discriminare între un om şi alt om, între un popor şi alt popor în privinţa demnităţii umane şi a drepturilor care decurg din ea.
        Biserica, aşadar, condamnă ca fiind contrară spiritului lui Cristos orice discriminare sau silnicie făptuită împotriva vreunui om din motive de rasă, culoare, condiţie socială sau religie. De aceea, Conciliul, mergând pe urmele sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, îi imploră fierbinte pe creştini ca "având purtare bună între neamuri" (1 Pt 2, 12), dacă e cu putinţă, întru cât ţine de ei, să trăiască în pace cu toţi oamenii, pentru a fi într-adevăr fiii Tatălui care este în Ceruri.

        Toate cele stabilite în această Declaraţie, şi fiecare în parte, au plăcut Părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii Părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

        Roma, Sfântul Petru, 28 octombrie 1965
        Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
        (Urmează semnăturile Părinţilor)