Capitolul II

TRANSMITEREA REVELAŢIEI DIVINE

        7 - (Apostolii şi urmaşii lor, vestitori ai Evangheliei)
        Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea Sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor. De aceea Cristos Domnul, în care îşi găseşte împlinirea întreaga Revelaţie a Dumnezeului Preaînalt (cf. 2 Cor 1, 20; 3, 16 - 4, 6), a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor, împărtăşindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale, Evanghelia făgăduită odinioară prin Profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura Sa. Acest lucru a fost realizat cu fidelitate atât de Apostoli care, în propovăduirea lor orală, prin exemplul dat şi prin hotărârile luate, au transmis ceea ce au primit din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea Lui şi din faptele Lui, precum şi ceea ce au învăţat sub inspiraţia Duhului Sfânt, cât şi de acei Apostoli şi oameni apostolici care, tot sub inspiraţia Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mântuirii.
        Iar pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică, Apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi, încredinţându-le "propria lor misiune de a învăţa". Aşadar această sfântă Tradiţie şi Sfintele Scripturi ale celor două Testamente sunt oglinda în care Biserica peregrină pe pământ Îl contemplă pe Dumnezeu de la care primeşte toate, până când va ajunge să-L vadă faţă în faţă, aşa cum este (cf. 1 In 3, 2).

        8 - (Sfânta Tradiţie)
        Propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune continuă până la sfârşitul veacurilor. De aceea Apostolii, transmiţând ceea ce ei înşişi au primit, îi îndeamnă pe credincioşi să păstreze tradiţiile învăţate fie prin viu grai, fie prin scris (cf. 2 Tes 2, 15) şi să lupte pentru credinţa ce le-a fost transmisă o dată pentru totdeauna (cf. Iuda 3). Ceea ce a fost transmis de către Apostoli cuprinde tot ceea ce îl ajută pe Poporul lui Dumnezeu să ducă o viaţă sfântă şi să-şi sporească credinţa; astfel Biserica, în învăţătura, în viaţa şi în cultul său, perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede.
        Această tradiţie, care vine de la Apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistenţa Duhului Sfânt: înţelegerea lucrurilor şi cuvintelor transmise creşte prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi, care le păstrează în inimă (cf. Lc 2, 19. 51), prin pătrunderea adâncă ce decurge din experienţa spirituală şi prin propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului. Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu.
        Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei Tradiţii, ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă. Prin aceeaşi Tradiţie cunoaşte Biserica întregul canon al Cărţilor Sfinte şi înseşi textele sfinte sunt înţelese prin ea mai profund, iar acţiunea lor devine tot mai vie; astfel Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului Său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică şi, prin ea, în lume, îi călăuzeşte pe credincioşi spre tot adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos (cf. Col 3, 16).

        9 - (Relaţiile reciproce dintre Tradiţie şi Sfânta Scriptură)
        Aşadar Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Căci amândouă, curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate şi tind spre acelaşi scop. Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc, iar Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor Apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat Apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt, pentru ca aceşti urmaşi, călăuziţi de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire; prin urmare, Biserica nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie.

        10 - (Relaţia Scripturii şi Tradiţiei cu Biserica întreagă şi cu Magisteriul ei)
        Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie tezaurul unic al cuvântului lui Dumnezeu încredinţat Bisericii; aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciune (cf. Fapte 2, 42), astfel încât, în păstrarea, trăirea şi mărturisirea credinţei transmise, se creează o deosebită unitate între Episcopi şi credincioşi.
        Dar misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos. Acest Magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte, învăţând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu.
        Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate şi asociate încât nu pot exista separat, şi toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt.