Capitolul I: CHEMAREA LAICILOR LA APOSTOLAT

        2 - (Participarea laicilor la misiunea Bisericii)
        Biserica s-a născut pentru ca, răspândind pe întreg pământul împărăţia lui Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, să-i facă pe toţi oamenii părtaşi la răscumpărarea mântuitoare şi prin ei lumea întreagă să-i fie supusă lui Cristos întru adevăr. Toată activitatea Trupului Mistic îndreptată spre acest scop se numeşte apostolat; Biserica îl exercită prin toate mădularele sale, desigur în moduri diferite: căci chemarea creştină este, prin natura ei, şi chemare la apostolat. După cum în îmbinarea unui trup viu nici un mădular nu se comportă în mod total pasiv, ci, participând la viaţa trupului, participă şi la activitatea acestuia, tot astfel, în Trupul lui Cristos, care este Biserica, "întregul trup îşi desăvârşeşte creşterea potrivit lucrării rânduite fiecărui mădular" (Ef 4, 16). Mai mult, în acest Trup solidaritatea şi unirea dintre mădulare sunt atât de mari încât un mădular care nu lucrează după măsura sa la creşterea trupului s-ar putea spune că nu este folositor nici Bisericii nici sieşi.
        În Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos le-a încredinţat Apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele Său şi cu puterea Sa. Însă laicii, făcuţi părtaşi la misiunea preoţească, profetică şi regală a lui Cristos, îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu. Ei îşi desfăşoară concret apostolatul activând pentru evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor, precum şi străduindu-se să pătrundă şi să perfecţioneze ordinea temporală cu spiritul Evangheliei, astfel încât activitatea lor în acest domeniu temporal să dea o mărturie limpede despre Cristos şi să slujească la mântuirea oamenilor. Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti, ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca, însufleţiţi de spirit creştin, să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca o plămadă.

        3 - (Bazele apostolatului laicilor)
        Îndatorirea şi dreptul laicilor de a fi apostoli decurg din însăşi unirea lor cu Cristos, Capul. Într-adevăr, integraţi prin Botez în Trupul Mistic al lui Cristos, întăriţi cu puterea Duhului Sfânt prin Mir, sunt trimişi la apostolat de Domnul însuşi. Sunt consacraţi ca preoţie împărătească şi neam sfânt (cf. 1 Pt 2, 4- 10), ca prin toate acţiunile lor să ofere jertfe spirituale şi să aducă mărturie pentru Cristos pe tot pământul. Prin sacramente, şi mai ales prin Sfânta Euharistie, le este comunicată şi hrănită acea iubire care este sufletul întregului apostolat.
        Apostolatul se exercită în credinţă, speranţă şi iubire, pe care Duhul Sfânt le revarsă în inimile tuturor membrilor Bisericii. Mai mult, porunca iubirii, care este porunca cea mai mare a Domnului, îi îndeamnă fără răgaz pe toţi credincioşii să lucreze spre slava lui Dumnezeu prin venirea Împărăţiei Lui şi spre împărtăşirea vieţii veşnice tuturor oamenilor, ca aceştia să-l cunoască pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe acela pe care El L-a trimis, Isus Cristos (cf. In 17, 3).
        Aşadar, tuturor creştinilor le este impusă nobila sarcină de a lucra neîncetat pentru ca vestea divină a mântuirii să fie cunoscută şi primită de toţi oamenii pe întreg pământul.
        Pentru exercitarea acestui apostolat, Duhul Sfânt, care înfăptuieşte sfinţirea Poporului lui Dumnezeu prin slujire preoţească şi sacramente, împărtăşeşte pe lângă aceasta credincioşilor daruri deosebite (cf. 1 Cor 12, 7), "împărţindu-le fiecăruia după cum voieşte" (cf. 1 Cor 12, 11) pentru ca "toţi să se ajute unul pe altul, după harul pe care l-a primit fiecare" şi astfel să fie şi ei "ca nişte buni administratori ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu" (1 Pt 4, 10), pentru zidirea întregului Trup în iubire (cf. Ef 4, 16). Din primirea acestor carisme, chiar a celor mai simple, se naşte pentru fiecare credincios dreptul şi datoria de a le exercita în Biserică şi în lume spre binele oamenilor şi zidirea Bisericii, în libertatea Duhului Sfânt care "suflă unde vrea" (In 3, 8) şi, în acelaşi timp, în comuniune cu fraţii săi în Cristos, mai ales cu Păstorii, cărora le revine să decidă asupra autenticităţii şi bunei folosiri a acestor daruri, nu pentru a stinge Duhul, ci pentru a pune la încercare toate şi a păstra ceea ce este bun (cf. 1 Tes 5, 12. 19. 21).

        4 - (Spiritualitatea laicilor din punctul de vedere al apostolatului)
        Deoarece Cristos, trimis de Tatăl, este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii, este evident că rodnicia apostolatului laicilor depinde de unirea lor vitală cu Cristos, căci Domnul spune: "Cel ce rămâne în Mine şi Eu în El aduce roadă multă, căci fără Mine nimic nu puteţi face." (In 15, 5). Această viaţă de unire intimă cu Cristos în Biserică este alimentată cu ajutoarele spirituale comune tuturor credincioşilor, mai ales cu participarea activă la Liturgia sacră; laicii trebuie să le folosească în aşa fel încât, îndeplinindu-şi corect îndatoririle din lume în condiţiile obişnuite de viaţă, să nu separe de viaţa lor unirea cu Cristos, ci să crească în ea împlinindu-şi activitatea după voinţa lui Dumnezeu. Pe această cale laicii trebuie să înainteze în sfinţenie cu suflet deschis şi cu bucurie, străduindu-se să depăşească greutăţile cu prudenţă şi răbdare. Nici grija pentru familie, nici celelalte treburi pământeşti nu trebuie să fie lăsate în afara vieţii lor spirituale, după cum spune Apostolul: "Orice faceţi în cuvânt sau în faptă, toate să le faceţi în numele Domnului Isus Cristos, mulţumind prin El lui Dumnezeu Tatăl" (Col 3, 17).
        O astfel de viaţă pretinde o exercitare continuă a credinţei, speranţei şi iubirii.
        Numai prin lumina credinţei şi prin meditarea cuvântului lui Dumnezeu este posibil a-L recunoaşte, oricând şi oriunde, pe Dumnezeu "în care trăim, ne mişcăm şi suntem" (Fapte 17, 28), a căuta în toate voinţa Sa, a-L vedea pe Cristos în toţi oamenii, fie apropiaţi, fie străini, a aprecia corect adevărata semnificaţie şi valoare a realităţilor vremelnice, în sine şi în legătură cu scopul omului.
        Cei care au această credinţă trăiesc în speranţa descoperirii fiilor lui Dumnezeu, amintindu-şi de Crucea şi Învierea Domnului.
        În peregrinarea acestei vieţi, ascunşi cu Cristos în Dumnezeu şi eliberaţi de robia bogăţiilor, tinzând spre bunurile ce rămân în veac, ei se dedică total, cu suflet generos, pentru răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu, pentru a pătrunde şi desăvârşi sfera realităţilor pământeşti cu spiritul creştin. În greutăţile vieţii acesteia, ei îşi află tărie în speranţă, considerând că "nu se pot măsura suferinţele ceasului de faţă cu mărirea viitoare care se va arăta în noi" (Rom 8, 18).
        Împinşi de iubirea care vine de la Dumnezeu, ei fac bine tuturor, mai ales fraţilor în credinţă (cf. Gal 6, 10), lepădând "orice răutate şi orice vicleşug şi prefăcătoriile şi invidiile şi toate clevetirile" (1 Pt 2, 1), atrăgându-i astfel pe oameni la Cristos. Iubirea lui Dumnezeu "revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5, 5) îi face pe laici capabili să exprime realmente în viaţa lor spiritul Fericirilor. Urmându-L pe Isus cel sărac, nu se descurajează în lipsa bunurilor vremelnice, nici nu se trufesc în belşug; imitându-L pe Cristos cel smerit, nu devin căutători de glorie deşartă (cf. Gal 5, 26), ci se străduiesc să placă lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor, gata oricând să părăsească toate pentru Cristos (cf. Lc 14, 26) şi să îndure prigoană pentru dreptate (cf. Mt 5, 10), amintindu-şi de cuvântul Domnului: "Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să Mă urmeze" (Mt 16, 24). Cultivând între ei prietenia creştină, ei îşi dau unii altora ajutor în orice nevoie.
        Această spiritualitate a laicilor trebuie să îmbrace forme particulare în funcţie de starea de căsătorie şi familie sau de celibat ori văduvie, de starea de boală, de activitatea profesională şi socială. Fiecare trebuie aşadar să nu înceteze să- şi cultive stăruitor calităţile şi înzestrarea corespunzător cu aceste condiţii, şi să se slujească de darurile personale primite de la Duhul Sfânt.
        Pe lângă aceasta, laicii care, urmându-şi chemarea, s-au înscris în asociaţii sau institute aprobate de Biserică, să se străduiască să-şi asimileze cu fidelitate caracteristica spiritualităţii proprii acestora.
        Să dea mare importanţă competenţei profesionale, simţului familial şi cetăţenesc, precum şi acelor virtuţi care privesc relaţiile sociale, şi anume cinstea, spiritul de dreptate, sinceritatea, politeţea, tăria de caracter, fără de care nu poate exista nici adevărata viaţă creştină.
        Exemplul desăvârşit pentru această viaţă spirituală şi apostolică este Preacurata Fecioară Maria, Regina Apostolilor, care, trăind pe pământ o viaţă obişnuită, plină de grija familiei şi de muncă, era mereu unită intim cu Fiul său şi a colaborat într- un mod cu totul special la lucrarea Mântuitorului, iar acum, ridicată la Cer, "în iubirea ei maternă are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor fi duşi în Patria fericită". Toţi trebuie să o cinstească deci cu toată evlavia şi să-şi încredinţeze viaţa şi apostolatul ocrotirii ei materne.