Capitolul I

ASPECTE GENERALE ALE LIBERTĂŢII RELIGIOASE

        2 - (Obiectul şi fundamentul libertăţii religioase)
        Conciliul Vatican II declară că persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite. El mai declară şi că dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăşi demnitatea persoanei umane, aşa cum este cunoscută din cuvântul lui Dumnezeu revelat şi pe calea raţiunii. Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în aşa fel recunoscut în organizarea juridică a societăţii încât să devină un drept civil.
        În virtutea demnităţii lor, toţi oamenii, fiind persoane, adică înzestraţi cu raţiune şi cu voinţă liberă şi deci învestiţi cu responsabilitate personală, sunt împinşi de natura proprie şi obligaţi moralmente să caute adevărul şi în primul rând acel adevăr ce priveşte religia. Ei au şi obligaţia de a adera la adevărul cunoscut şi de a-şi orândui întreaga viaţă în conformitate cu exigenţele adevărului. Însă oamenii nu-şi pot îndeplini această obligaţie în mod corespunzător naturii lor decât dacă se bucură de libertate psihologică şi, în acelaşi timp, de imunitate faţă de orice constrângere externă. Aşadar dreptul la libertatea religioasă nu-şi are temeiul într-o dispoziţie subiectivă a persoanei, ci în însăşi natura ei. De aceea dreptul la această imunitate persistă şi pentru aceia care nu-şi îndeplinesc obligaţiile de a căuta adevărul şi de a adera la el, iar exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicată atâta timp cât respectă o dreaptă ordine publică.

        3 - (Libertatea religioasă şi relaţia omului cu Dumnezeu)
        Toate aceste lucruri devin şi mai clare dacă se ţine seama de faptul că norma supremă a vieţii omeneşti este legea divină însăşi, eternă, obiectivă şi universală, prin care Dumnezeu, după planul înţelepciunii şi iubirii Sale, orânduieşte, conduce şi cârmuieşte lumea întreagă şi căile comunităţii umane. Dumnezeu îl face pe om părtaş la această lege a Sa în aşa fel încât omul, sub călăuzirea blândă a Providenţei divine, poate cunoaşte tot mai bine adevărul care este mereu acelaşi. De aceea fiecare om are îndatorirea şi, deci, şi dreptul de a căuta adevărul în materie de religie pentru a-şi forma cu prudenţă judecăţi de conştiinţă drepte şi adevărate, folosind mijloace potrivite.
        Adevărul trebuie însă căutat într-un mod corespunzător demnităţii persoanei umane şi naturii ei sociale, adică printr-o cercetare liberă, cu ajutorul Magisteriului sau al instruirii, al discuţiei şi dialogului, prin care unii expun altora adevărul pe care l-au găsit sau socotesc că l-au găsit, pentru a se ajuta reciproc în căutarea adevărului; iar adevărul cunoscut trebuie îmbrăţişat cu tărie, printr-un asentiment personal.
        Însă omul percepe şi recunoaşte imperativele legii divine cu ajutorul conştiinţei sale, pe care este obligat să o urmeze cu fidelitate în toată activitatea sa spre a ajunge la Dumnezeu, scopul său. Aşadar omul nu trebuie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale, nici nu trebuie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, mai ales în domeniul religios. Într-adevăr, practicarea religiei constă, prin însăşi natura sa, în primul rând în acte interioare voluntare şi libere prin care omul se îndreaptă direct spre Dumnezeu: astfel de acte nu pot fi nici impuse nici interzise de vreo putere pur omenească. Dar însăşi natura socială a omului cere ca acesta să-şi exprime în exterior actele interioare de religie, să comunice cu alţii în materie de religie, să-şi mărturisească religia în mod comunitar.
        Aşadar se face o nedreptate împotriva persoanei umane şi împotriva ordinii înseşi stabilite de Dumnezeu pentru oameni dacă i se refuză omului exercitarea liberă în societate a religiei atâta timp cât este păstrată dreapta ordine publică.
        Pe lângă aceasta, actele religioase prin care oamenii se îndreaptă direct spre Dumnezeu printr-o hotărâre lăuntrică, în formă individuală şi publică, prin natura lor depăşesc sfera pământească şi temporală. Puterea civilă, a cărei menire este să asigure binele comun temporal, trebuie, desigur, să recunoască şi să favorizeze viaţa religioasă a cetăţenilor, însă trebuie spus că îşi depăşeşte limitele dacă îşi arogă dreptul de a dirija sau de a împiedica actele religioase.

        4 - (Libertatea comunităţilor religioase)
        Libertatea sau imunitatea faţă de constrângere în materie de religie, care este cuvenită indivizilor, trebuie să li se recunoască şi atunci când ei acţionează comunitar. Într-adevăr, comunităţile religioase sunt cerute de natura socială atât a omului cât şi a religiei.
        Aşadar acestor comunităţi, atâta timp cât nu sunt violate cerinţele juste ale ordinii publice, li se cuvine de drept libertatea de a se conduce după norme proprii, de a cinsti cu un cult public Divinitatea supremă, de a-şi ajuta membrii în practicarea vieţii religioase şi de a-i nutri cu învăţătură, precum şi de a promova acele instituţii în care membrii colaborează pentru a-şi orândui viaţa conform cu principiile lor religioase.
        Comunităţile religioase au, de asemenea, dreptul de a nu fi împiedicate prin mijloace legislative sau prin acte administrative ale puterii civile să-şi aleagă propriii slujitori ai cultului, să-i educe, să-i numească şi să-i transfere, să comunice cu autorităţile şi comunităţile religioase aflate în alte părţi ale lumii, să ridice edificii religioase precum şi să dobândească şi să folosească bunurile corespunzătoare.
        Comunităţile religioase au şi dreptul de a nu fi împiedicate să-şi propovăduiască şi să-şi mărturisească public credinţa, oral şi în scris. Însă în răspândirea credinţei religioase şi în introducerea unor practici, ele trebuie să se abţină întotdeauna de la orice fel de acţiune care ar aduce a constrângere sau a atragere necinstită ori incorectă, mai ales când e vorba de persoane lipsite de cultură sau de resurse. Un astfel de mod de a acţiona trebuie considerat ca abuzare de dreptul propriu şi lezare a dreptului altora.
        Pe lângă aceasta, libertatea religioasă implică şi ca grupurile religioase să nu fie împiedicate de a-şi manifesta liber eficacitatea specifică a învăţăturii lor în organizarea societăţii şi în însufleţirea întregii activităţi omeneşti. În sfârşit, în natura socială a omului şi în însuşi caracterul religiei se află baza dreptului pe care oamenii îl au de a putea, îndemnaţi de simţământul lor religios, să organizeze liber întruniri sau să înfiinţeze asociaţii educative, culturale, caritative, sociale.

        5 - (Libertatea religioasă a familiei)
        Orice familie, ca societate ce se bucură de un drept propriu şi primordial, are dreptul să-şi orânduiască în mod liber viaţa religioasă a căminului sub conducerea părinţilor. Aceştia au dreptul de a hotărî forma de educaţie religioasă ce urmează a fi dată copiilor lor, conform cu propria lor convingere religioasă. De aceea puterea civilă trebuie să recunoască dreptul părinţilor de a-şi alege cu adevărată libertate şcolile sau alte mijloace de educaţie, iar pentru această libertate de alegere nu trebuie să li se impună, direct sau indirect, poveri nedrepte. Pe lângă aceasta, drepturile părinţilor sunt încălcate când copiii lor sunt siliţi să frecventeze cursuri şcolare care nu corespund convingerii religioase a părinţilor sau dacă este impusă o formă unică de educaţie din care formaţia religioasă este total exclusă.

        6 - (Ocrotirea libertăţii religioase)
        Deoarece binele comun al societăţii, adică ansamblul condiţiilor de viaţă socială datorită cărora oamenii îşi pot atinge mai deplin şi mai uşor perfecţiunea, constă mai ales în ocrotirea drepturilor şi îndatoririlor persoanei umane, ocrotirea dreptului la libertatea religioasă revine atât cetăţenilor cât şi grupurilor sociale, autorităţilor civile, Bisericii şi celorlalte comunităţi religioase, în modul propriu fiecăreia, în funcţie de îndatoririle sale faţă de binele comun.
        Apărarea şi promovarea drepturilor inviolabile ale omului este o îndatorire esenţială a oricărei puteri de stat. Aşadar puterea de stat trebuie ca, prin legi drepte şi prin alte mijloace adecvate, să-şi asume în mod eficient apărarea libertăţii religioase a tuturor cetăţenilor şi să creeze condiţii favorabile pentru practicarea religiei astfel încât cetăţenii să-şi poată realmente exercita drepturile şi îndeplini îndatoririle religioase, iar societatea să se bucure de bunurile dreptăţii şi păcii care provin din fidelitatea oamenilor faţă de Dumnezeu şi faţă de sfânta Lui voinţă.
        Dacă, ţinând seama de împrejurările deosebite în care se află un anumit popor, se acordă o recunoaştere civilă deosebită, în orânduirea juridică a statului, unei anumite comunităţi religioase, e necesar ca în acelaşi timp să li se recunoască şi să li se respecte tuturor cetăţenilor şi comunităţilor religioase dreptul la libertate în materie de religie.
        În sfârşit, puterea civilă trebuie să aibă grijă ca egalitatea juridică a cetăţenilor, care ţine şi ea de binele comun al societăţii, să nu fie vreodată lezată, fie pe faţă fie în mod voalat, din motive religioase, şi să nu se facă discriminare între ei.
        De aici urmează că nu-i este îngăduit puterii publice să impună cetăţenilor, prin violenţă, intimidare sau alte mijloace, profesarea sau refuzul vreunei religii sau să împiedice pe cineva să intre în vreo comunitate religioasă sau să o părăsească. Cu atât mai mult se acţionează împotriva voinţei lui Dumnezeu şi împotriva drepturilor sacre ale persoanelor şi ale familiei popoarelor când se recurge în vreun fel la violenţă pentru a nimici sau pentru a asupri religia, fie în întreg neamul omenesc, fie într-o anumită regiune sau într-un grup anume.

        7 - (Limitele libertăţii religioase)
        Dreptul la libertate în materie de religie se exercită în societatea umană şi de aceea folosirea lui este supusă anumitor norme care îl circumscriu.
        În folosirea oricărei libertăţi trebuie observat principiul moral al responsabilităţii personale şi sociale: în exercitarea drepturilor sale, fiecare om şi grup social este obligat de legea morală să ţină seama de drepturile celorlalţi, şi de îndatoririle sale faţă de ceilalţi, şi de binele comun al tuturor. Trebuie să se procedeze faţă de toţi cu dreptate şi omenie.
        Pe lângă aceasta, de vreme ce societatea civilă are dreptul să se apere împotriva abuzurilor care ar putea apărea sub pretextul libertăţii religioase, sarcina de a asigura această protecţie îi revine îm primul rând puterii de stat; acest lucru însă nu trebuie să se facă în mod arbitrar sau favorizând pe nedrept o parte sau alta, ci după normele juridice conforme cu ordinea morală obiectivă, norme cerute de ocrotirea eficientă a drepturilor tuturor cetăţenilor şi de armonizarea lor paşnică, de o grijă corespunzătoare pentru acea autentică pace publică ce constă într-o convieţuire orânduită în adevărată dreptate, precum şi de cuvenita ocrotire a moralităţii publice. Toate acestea constituie o parte fundamentală a binelui comun şi intră în noţiunea de ordine publică. De altfel, în societate trebuie respectat obiceiul ocrotirii unei libertăţi integrale, conform căruia omului trebuie să i se recunoască libertatea cea mai largă cu putinţă, iar libertatea nu trebuie limitată decât atunci când şi în măsura în care acest lucru este necesar.

        8 - (Educarea la buna exercitare a libertăţii)
        În zilele noastre oamenii sunt expuşi la tot felul de presiuni şi sunt îm primejdia de a fi frustraţi de libera judecată personală. Pe de altă parte, mulţi par înclinaţi ca, sub pretextul libertăţii, să respingă orice dependenţă şi subestimează ascultarea cuvenită.
        De aceea Conciliul Vatican II îi îndeamnă pe toţi, dar mai ales pe aceia care au sarcina de a-i educa pe alţii, să se străduiască să formeze oameni care, respectând ordinea morală, să se supună autorităţii legitime şi să fie iubitori de libertate autentică, adică oameni care să judece lucrurile după discernământul propriu, în lumina adevărului, care să-şi desfăşoare activitatea cu simţ de răspundere şi care să caute să urmeze tot ce este adevărat şi drept, colaborând bucuros cu alţii.
        Aşadar libertatea religioasă trebuie să contribuie şi să tindă şi la a-i face pe oameni să acţioneze cu mai mare responsabilitate în îndeplinirea îndatoririlor lor în viaţa socială.