Capitolul I

PRINCIPII DOCTRINALE 

        2 - (Planul Tatălui)
        Biserica peregrină este, prin natura sa, misionară, fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl.
        Acest plan decurge din "izvorul iubirii", adică din dragostea lui Dumnezeu Tatăl care, fiind Începutul fără de început, din care Se naşte Fiul şi de la care Duhul Sfânt purcede prin Fiul, creându-ne în mod liber în nemărginita şi îndurătoarea Sa bunătate, şi, mai mult, chemându-ne în mod gratuit la împărtăşirea cu El în viaţa şi în gloria Sa, Şi-a revărsat cu dărnicie bunătatea divină şi nu încetează să o reverse, aşa încât El, care este Creatorul a toate, să fie în cele din urmă "totul în toate" ( 1 Cor 15, 28), realizând în acelaşi timp gloria Sa şi fericirea noastră. Şi I-a plăcut lui Dumnezeu să-i cheme pe oameni la împărtăşirea vieţii Sale nu numai individual, fără nici o legătură între ei, ci să-i adune într-un singur popor, în care fiii Lui, care erau risipiţi, să se adune laolaltă.

        3 - (Misiunea Fiului)
        Acest plan universal al lui Dumnezeu de mântuire a neamului omenesc nu se împlineşte numai în chip tainic în sufletul oamenilor, sau prin iniţiativele, chiar şi religioase, prin care ei Îl caută în multe feluri pe Dumnezeu "încercând să-L poată cumva atinge, deşi El nu este departe de fiecare dintre noi" (Fapte 17, 27): căci astfel de iniţiative trebuie luminate şi însănătoşite, chiar dacă, după planul binevoitor al Providenţei, pot fi uneori socotite o călăuzire către Dumnezeul cel adevărat sau o pregătire pentru Evanghelie. Dumnezeu, pentru a stabili pacea, care este comuniune cu El, şi pentru a realiza unirea frăţească între oameni, care sunt păcătoşi, a hotărât să intre în istoria oamenilor într-un mod nou şi definitiv, trimiţând pe Fiul Său în trup ca al nostru, ca, prin El, să-i smulgă pe oameni de sub puterea întunericului şi a Satanei şi, în El, să împace lumea cu Sine. Aşadar, pe Fiul Său, prin care a făcut veacurile, L-a constituit moştenitor a toate, ca să refacă toate în El.
        Într-adevăr, Cristos Isus a fost trimis în lume ca adevărat Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Fiind Dumnezeu, "în El locuieşte în trup toată plinătatea Dumnezeirii" (Col 2, 9), iar după natura umană fiind noul Adam, "plin de har şi de adevăr" (In 1, 14), este constituit cap al omenirii reînnoite. Astfel, Fiul lui Dumnezeu a luat calea unei Întrupări autentice pentru a-i face pe oameni părtaşi la firea dumnezeiască, făcându-Se pentru noi sărac, deşi era bogat, ca să ne îmbogăţească pe noi prin sărăcia Sa. Fiul Omului nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji El însuşi şi a-Şi da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi, adică pentru toţi. Sfinţii Părinţi afirmă în mod statornic că nu a fost vindecat ceea ce nu a fost asumat de Cristos. Însă Cristos Şi-a asumat întreaga natură umană, aşa cum se află ea la noi, care suntem nefericiţi şi săraci, dar Şi-a asumat-o în afară de păcat. Cristos, "pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume" (In 10, 36), a spus despre Sine: "Duhul Domnului este asupra Mea, căci M-a uns şi M-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să proclam celor robiţi eliberarea şi celor orbi vederea" (Lc 4, 18) şi, de asemenea: "Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut" (Lc 19, 10).
        Ceea ce a fost o dată pentru totdeauna propovăduit de Domnul sau împlinit în El pentru mântuirea neamului omenesc trebuie proclamat şi răspândit până la marginile pământului, începând din Ierusalim, pentru ca ceea ce a fost odată împlinit pentru mântuirea tuturor să-şi realizeze efectul în toţi, de-a lungul veacurilor.

        4 - (Misiunea Duhului Sfânt)
        Dar, pentru a atinge acest scop, Cristos a trimis de la Tatăl pe Duhul Sfânt, ca să-Şi îndeplinească din lăuntru lucrarea mântuitoare şi să dea forţă Bisericii să se răspândească. Fără nici o îndoială, Duhul Sfânt lucra deja în lume şi înainte ca Cristos să fie preamărit. Totuşi, în ziua Rusaliilor, a coborât asupra ucenicilor pentru a rămâne cu ei în veac. Biserica a fost arătată public în faţa mulţimii, a început, prin propovăduire, răspândirea Evangheliei între neamuri şi, în sfârşit, a fost prefigurată unirea popoarelor în catolicitatea credinţei prin Biserica Noului Legământ, Biserică ce vorbeşte toate limbile şi în iubire înţelege şi îmbrăţişează toate limbile şi astfel învinge împrăştierea de la Babel. Într-adevăr, de la Rusalii au început "faptele Apostolilor", după cum prin coborârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria a fost zămislit Cristos şi tot prin coborârea Duhului Sfânt asupra Lui în timp ce Se afla în rugăciune, Cristos a fost călăuzit să-Şi înceapă lucrarea slujirii. Domnul Isus însuşi, înainte de a-Şi da de bunăvoie viaţa pentru lume, a orânduit slujirea apostolică şi a făgăduit trimiterea Duhului Sfânt în aşa fel încât ambele să fie asociate întotdeauna şi pretutindeni în lucrarea mântuirii pentru a o duce la bun sfârşit. Duhul Sfânt, în toate timpurile "uneşte [Biserica întreagă] în comuniune şi slujire şi o înzestrează... cu diferite daruri ierarhice şi carismatice", dând viaţă, precum sufletul, instituţiilor bisericeşti şi insuflând credincioşilor acelaşi spirit misionar care L-a însufleţit pe Cristos însuşi. Uneori El anticipează chiar în mod vizibil acţiunea apostolică, după cum o şi însoţeşte şi călăuzeşte neîncetat în diferite feluri.

        5 - (Biserica trimisă de Cristos)
        Domnul Isus, încă de la început, "a chemat la Sine pe cei pe care i-a voit... şi a rânduit doisprezece să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască" (Mc 3, 13). Astfel Apostolii au fost seminţele Noului Israel şi, în acelaşi timp, originea ierarhiei sacre. Apoi, după ce prin moartea şi învierea Sa a împlinit în Sine tainele mântuirii noastre şi ale reînnoirii tuturor lucrurilor, Domnul, dobândind toată puterea în cer şi pe pământ, înainte de a fi înălţat la cer Şi-a întemeiat Biserica drept sacrament al mântuirii şi i-a trimis pe Apostoli în lumea întreagă precum şi El fusese trimis de Tatăl, poruncindu-le: "Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit" (Mt 28, 19-20). "Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel care nu va crede se va osândi" (Mc 16, 15). De aici decurge îndatorirea Bisericii de a răspândi credinţa şi mântuirea lui Cristos, atât în virtutea poruncii explicite pe care au moştenit-o de la Apostoli episcopii ajutaţi de preoţi şi avându-l în frunte pe Urmaşul lui Petru, Păstorul suprem al Bisericii, cât şi prin puterea vieţii pe care Cristos o revarsă asupra mădularelor Sale: din El "Trupul întreg, bine alcătuit şi bine legat prin toate încheieturile care îl pun în mişcare, îşi săvârşeşte creşterea - după lucrarea împlinită pe măsura fiecărui mădular în parte - şi se zideşte întru iubire" (Ef 4, 16). Misiunea Bisericii se îndeplineşte, aşadar, prin lucrarea prin care ea, supunându-se poruncii lui Cristos şi împinsă de harul şi iubirea Duhului lui Cristos, se face pe deplin şi realmente prezentă tuturor oamenilor şi tuturor popoarelor, pentru a-i aduce, prin exemplul vieţii sale şi prin propovăduire, prin sacramente şi prin celelalte mijloace de har, la credinţă, la libertate şi la pacea lui Cristos, astfel încât să le fie deschisă calea liberă şi sigură spre o participare deplină la misterul lui Cristos.
        Deoarece această misiune continuă şi, în decursul istoriei, dezvoltă misiunea lui Cristos însuşi, care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor, Biserica, sub influenţa Duhului lui Cristos, trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi şi anume drumul sărăciei, al ascultării, al slujirii şi al jertfirii de Sine până la moarte, din care a ieşit învingător prin Învierea Sa. Căci astfel au umblat întru speranţă toţi apostolii, împlinind prin multe încercări şi suferinţe ceea ce lipseşte patimii lui Cristos pentru Trupul Lui care este Biserica, iar adesea şi sângele creştinilor a fost sămânţă.

        6 - (Activitatea misionară)
        Această misiune, pe care Episcopii în frunte cu Urmaşul lui Petru trebuie să o îndeplinească cu rugăciunea şi colaborarea întregii Biserici, rămâne una şi aceeaşi, pretutindeni şi în orice împrejurare, deşi nu este exercitată în acelaşi fel datorită împrejurărilor. Aşadar deosebirile care sunt de remarcat în această activitate a Bisericii nu se nasc din natura intimă a misiunii ei, ci din condiţiile în care aceasta se exercită.
        Aceste condiţii depind fie de Biserică, fie de popoarele, grupurile sau oamenii spre care se îndreaptă misiunea. Într-adevăr, Biserica, deşi cuprinde în sine totalitatea, plinătatea mijloacelor de mântuire, nu acţionează şi nu poate acţiona întotdeauna şi imediat cu toate mijloacele sale; ea cunoaşte în acţiunea sa începuturi şi trepte prin care se străduieşte să ducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu; mai mult, uneori, după începuturi fericite, este silită să deplângă un regres, sau cel puţin să zăbovească într-o stare de neîmplinire şi insuficienţă. Cât despre oameni, grupuri şi popoare, ea nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat şi astfel îi înglobează în plinătatea catolică. La orice condiţie sau stare trebuie să corespundă acte şi mijloace adecvate.
        Iniţiativele speciale prin care vestitorii Evangheliei, trimişi de Biserică, mergând în lumea întreagă, îndeplinesc îndatorirea de a propovădui Evanghelia şi de a implanta Biserica la popoare sau grupuri care încă nu cred în Cristos se numesc în mod obişnuit "misiuni": ele se realizează prin activitate misionară şi se desfăşoară de cele mai multe ori în teritorii anumite, recunoscute ca atare de Sfântul Scaun. Scopul propriu al acestei activităţi misionare este evanghelizarea şi implantarea Bisericii la popoare sau grupuri în care nu a fost încă înrădăcinată. Aşadar, din sămânţa cuvântului lui Dumnezeu trebuie să crească pretutindeni în lume Biserici particulare, autohtone, bine întemeiate, înzestrate cu forţe proprii şi cu maturitate şi, dotate în mod corespunzător cu o ierarhie proprie unită cu poporul credincios şi cu mijloace, după specificul lor, necesare pentru a duce o viaţă pe deplin creştină, ele trebuie să contribuie la binele întregii Biserici.
        Mijlocul principal al acestei implantări este predicarea Evangheliei lui Isus Cristos, pentru vestirea căreia Domnul i-a trimis pe ucenicii Săi în lumea întreagă pentru ca oamenii, renăscuţi prin cuvântul lui Dumnezeu, să fie încorporaţi prin Botez Bisericii, care, fiind Trupul Cuvântului Întrupat, se hrăneşte şi trăieşte din cuvântul lui Dumnezeu şi din Pâinea Euharistică.
        În această activitate misionară a Bisericii apar diferite condiţii, uneori amestecate: întâi ale începuturilor sau ale implantării, apoi ale tinereţii şi noutăţii. După terminarea acestor faze, însă, acţiunea misionară a Bisericii nu încetează, ci le revine Bisericilor particulare deja constituite misiunea de a o continua şi de a predica Evanghelia celor rămaşi încă în afara Bisericii.
        În afară de aceasta, grupurile în mijlocul cărora se află Biserica se schimbă adeseori în mod radical din diferite cauze, apărând astfel condiţii total noi. Atunci Biserica trebuie să cântărească dacă aceste condiţii nu cer din nou activitatea ei misionară. Mai mult, împrejurările fac uneori să dispară pentru o vreme posibilitatea de a vesti mesajul evanghelic în mod direct şi imediat. În cazul acesta misionarii pot şi trebuie să ofere cu răbdare, prudenţă şi, în acelaşi timp, cu mare încredere cel puţin mărturia carităţii şi a bunătăţii lui Cristos, pregătind astfel căile Domnului şi făcându-L, într-un fel, prezent.
        Este clar aşadar că activitatea misionară izvorăşte în mod intim din însăşi natura Bisericii, a cărei credinţă mântuitoare o propagă, a cărei unitate catolică o desăvârşeşte lărgind-o, pe a cărei apostolicitate se bazează, al cărei simţ de colegialitate ierarhică îl exercită, a cărei sfinţenie o mărturiseşte, o răspândeşte şi o dezvoltă. Activitatea misionară între neamuri se deosebeşte atât de activitatea pastorală exercitată faţă de credincioşi cât şi de iniţiativele pentru refacerea unităţii creştinilor. Totuşi acestea două sunt strâns legate de activitatea misionară a Bisericii: într-adevăr, dezbinarea dintre creştini dăunează cauzei sacre a predicării Evangheliei la toată făptura şi multora le închide drumul către credinţă. Astfel, în virtutea caracterului necesar al misiunii, toţi cei botezaţi sunt chemaţi să se adune într-o singură Turmă şi astfel să poată da mărturie unanimă în faţa neamurilor despre Cristos, Domnul lor. Dacă nu pot mărturisi încă pe deplin o singură credinţă, trebuie să fie însufleţiţi cel puţin de stimă şi iubire reciprocă.

        7 - (Motivele şi necesitatea activităţii misionare)
        Motivul activităţii misionare decurge din voinţa lui Dumnezeu care "vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului. Căci unul este Dumnezeu şi unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Omul Cristos Isus, care S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toţi" (1 Tim 2, 4-6); "şi în nimeni altul nu este mântuire" (Fapte 4, 12). Se cuvine deci ca toţi să se întoarcă la El, cunoscându-L prin propovăduirea Bisericii, şi să fie încorporaţi prin Botez Lui şi Bisericii, care este Trupul Lui. Căci Cristos, "afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului, a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Biserica catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea". Aşadar, chiar dacă Dumnezeu, pe căi de El cunoscute, îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc, fără vina lor, Evanghelia la credinţa fără de care este cu neputinţă să-I fim plăcuţi, este totuşi datoria imprescriptibilă a Bisericii şi, în acelaşi timp, dreptul ei sacru de a vesti Evanghelia şi de aceea activitatea misionară îşi păstrează neatinsă puterea şi necesitatea acum ca şi întotdeauna.
        Prin ea Trupul mistic al lui Cristos îşi adună şi îşi orânduieşte neîncetat forţele în vederea propriei sale creşteri. Pentru a desfăşura această activitate, membrii Bisericii sunt îndemnaţi de dragostea cu care Îl iubesc pe Dumnezeu şi datorită căreia doresc să împartă cu toţi oamenii bunurile spirituale de acum şi din viaţa viitoare.
        În sfârşit, prin această activitate misionară Dumnezeu este glorificat pe deplin, în sensul că oamenii primesc în mod conştient şi plenar lucrarea mântuitoare pe care El a săvârşit-o în Cristos. Astfel prin ea se realizează planul lui Dumnezeu căruia Cristos i S-a dedicat, în spirit de ascultare şi de iubire, spre slava Tatălui care L-a trimis: constituirea întregului neam omenesc într-un unic popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul Trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul Templu al Duhului Sfânt; favorizând unirea frăţească, toate acestea corespund dorinţei intime a tuturor oamenilor. În sfârşit, astfel se împlineşte cu adevărat planul Creatorului care l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, când toţi cei care participă la natura umană, renăscuţi în Cristos prin Duhul Sfânt, privind într-un cuget gloria lui Dumnezeu, vor putea spune: "Tatăl nostru".

        8 - (Activitatea misionară în viaţa şi istoria omenirii)
        Activitatea misionară este de asemenea legată intim de natura umană şi de aspiraţiile ei. Într-adevăr, vestindu-L pe Cristos, Biserica le dezvăluie oamenilor prin însuşi acest fapt adevărul autentic despre condiţia şi chemarea lor integrală, deoarece Cristos este principiul şi modelul acestei umanităţi reînnoite, pătrunse de iubire frăţească, de sinceritate şi de spirit de pace la care aspiră toţi. Cristos şi Biserica ce dă mărturie despre El prin propovăduirea Evangheliei depăşesc orice particularism de rasă şi naţionalitate şi de aceea nu pot fi socotiţi străini nicăieri şi faţă de nimeni. Cristos însuşi este adevărul şi calea pe care propovăduirea Evangheliei le dezvăluie tuturor, făcând să răsune pentru toţi cuvintele lui Cristos: "Faceţi pocăinţă şi credeţi în Evanghelie" (Mc 1, 15). Fiindcă acela care nu crede a şi fost judecat, cuvintele lui Cristos sunt în acelaşi timp cuvinte de judecată şi de har, de moarte şi de viaţă. Căci numai dând morţii ceea ce este vechi putem ajunge la înnoirea vieţii: acest lucru este valabil în primul rând despre persoane, dar şi despre diferitele bunuri ale acestei lumi, care sunt marcate în acelaşi timp de păcatul omului şi de binecuvântarea lui Dumnezeu: "Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu" (Rom 3, 23). De la sine şi prin puterile proprii nimeni nu este eliberat de păcat şi ridicat mai presus de sine, nimeni nu este dezlegat total de slăbiciunea sau de singurătatea sau de servitutea proprie, ci toţi au nevoie de Cristos, Modelul, Învăţătorul, Eliberatorul, Mântuitorul, Dătătorul de viaţă. Cu adevărat, în istoria chiar şi pământească a oamenilor, Evanghelia a fost ferment de libertate şi de progres şi continuă să apară ca ferment de fraternitate, de unitate şi de pace. Nu fără motiv, aşadar, Cristos este cinstit de credincioşi ca "Aşteptatul neamurilor şi Mântuitorul lor".

        9 - (Caracterul eshatologic al activităţii misionare)
        Prin urmare timpul activităţii misionare se situează între prima şi a doua venire a Domnului, timp în care Biserica este adunată, ca o recoltă, din cele patru vânturi, în Împărăţia lui Dumnezeu. Căci înainte de venirea Domnului trebuie ca vestea cea bună să fie propovăduită la toate neamurile.
        Activitatea misionară nu este nimic altceva şi nimic mai puţin decât manifestarea, adică Epifania şi împlinirea planului lui Dumnezeu în lume şi în istoria ei, în care Dumnezeu, prin misiune, duce până la capăt, în mod vizibil, istoria mântuirii. Prin cuvântul propovăduirii şi prin celebrarea sacramentelor, al căror centru şi culme este Sfânta Euharistie, ea Îl face prezent pe Cristos, Autorul mântuirii. Tot ce era har şi adevăr la neamuri printr-un fel de prezenţă tainică a lui Dumnezeu, activitatea misionară îl eliberează de contagiunea celui rău şi îl redă lui Cristos, Autorul său, care nimiceşte împărăţia diavolului şi pune stavilă răutăţii de multe feluri a fărădelegilor. Prin urmare, tot binele ce se află semănat în inima şi în mintea oamenilor sau în diferite rituri şi culturi ale popoarelor nu numai că nu piere, ci este însănătoşit, înălţat şi dus la desăvârşire spre slava lui Dumnezeu, spre ruşinarea diavolului şi spre fericirea omului. Astfel activitatea misionară tinde spre plinătatea eshatologică: într-adevăr, datorită ei, până la măsura şi timpul pe care Tatăl Şi le-a păstrat în puterea Sa, Poporul lui Dumnezeu se lărgeşte, după cum s-a spus în mod profetic: "Lărgeşte locul cortului tău şi acoperământul sălaşului tău întinde-l! Nu te zgârci!" (Is 54, 2); prin ea sporeşte Trupul mistic până la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos, iar templul spiritual unde Dumnezeu este adorat în spirit şi adevăr creşte şi se zideşte "pe temelia Apostolilor şi a Prorocilor, piatra din capul unghiului fiind însuşi Cristos Isus" (Ef 2, 20).