I. MĂRTURIA CREŞTINĂ

        11 - (Mărturia vieţii şi dialogul)
        E necesar ca Biserica să fie prezentă în aceste grupuri umane prin fiii săi care trăiesc în mijlocul lor sau sunt trimişi acolo. Căci toţi creştinii, oriunde trăiesc, sunt datori să manifeste, prin exemplul vieţii şi prin mărturia cuvântului, omul cel nou în care s-au îmbrăcat prin Botez şi puterea Duhului Sfânt de care au fost întăriţi prin Mir, astfel încât ceilalţi, văzând faptele lor cele bune, să-L preamărească pe Tatăl şi să perceapă mai deplin sensul autentic al vieţii omului şi legătura universală de comuniune dintre oameni.
        Pentru ca ei să poată da această mărturie lui Cristos în chip rodnic, trebuie să-şi creeze cu acei oameni legături de preţuire şi de dragoste, să se recunoască membri ai grupului în care trăiesc şi să participe la viaţa culturală şi socială prin diferitele relaţii şi treburi ale vieţii umane; să fie familiarizaţi cu tradiţiile lor naţionale şi religioase, să detecteze cu bucurie şi respect germenii Cuvântului ascunşi în ele; în acelaşi timp să urmărească atent transformarea profundă ce are loc în popoare şi să acţioneze pentru ca oamenii epocii noastre, prea absorbiţi de ştiinţa şi de tehnologia lumii moderne, să nu se înstrăineze de realităţile divine, ci, dimpotrivă, să se deschidă la o dorinţă mai aprinsă după adevărul şi iubirea revelate de Dumnezeu. După cum însuşi Cristos a cercetat inima oamenilor şi i-a adus printr-un dialog cu adevărat omenesc la lumina divină, la fel ucenicii Lui, adânc pătrunşi de Duhul lui Cristos, trebuie să-i cunoască pe oamenii printre care trăiesc şi să fie în relaţie cu ei, ca printr-un dialog sincer şi răbdător să afle ce bogăţii a dăruit Dumnezeu, în mărinimia Sa, neamurilor; în acelaşi timp ei trebuie să se străduiască să lumineze aceste bogăţii cu lumina Evangheliei, să le elibereze şi să le readucă sub stăpânirea lui Dumnezeu Mântuitorul.

        12 - (Prezenţa iubirii)
        Prezenţa creştinilor în grupurile umane trebuie să fie însufleţită de iubirea cu care ne-a iubit Dumnezeu, care vrea ca şi noi să ne iubim unii pe alţii cu aceeaşi iubire. Dragostea creştină se extinde realmente la toţi oamenii, fără discriminare de rasă, de condiţie socială sau de religie; ea nu aşteaptă nici un câştig, nici o recunoştinţă. După cum Dumnezeu ne-a iubit cu o dragoste dezinteresată, tot astfel credincioşii trebuie să fie preocupaţi în iubirea lor de omul însuşi, iubindu-l cu aceeaşi dragoste cu care Dumnezeu l-a căutat pe om. După cum Cristos străbătea toate cetăţile şi satele vindecând orice boală şi orice neputinţă, ca semn că a sosit Împărăţia lui Dumnezeu, tot astfel şi Biserica se află, prin fiii săi, în legătură cu oamenii de orice condiţie, dar mai ales cu cei săraci şi suferinzi şi li se dedică din toată inima. Ea participă la bucuriile şi durerile lor, le cunoaşte aspiraţiile şi tainele vieţii, suferă alături de ei în angoasa morţii. Celor care caută pacea, ea doreşte să le răspundă printr-un dialog frăţesc, aducându-le pacea şi lumina Evangheliei.
        Creştinii trebuie aşadar să lucreze şi să colaboreze cu toţi ceilalţi pentru buna organizare a vieţii economice şi sociale. Cu o deosebită grijă să se consacre educării copiilor şi adolescenţilor prin şcoli de diferite tipuri, care trebuie considerate nu numai ca un mijloc privilegiat de a forma şi dezvolta tineretul creştin, ci şi un serviciu de mare valoare adus oamenilor, mai ales naţiunilor în curs de dezvoltare, pentru a ridica demnitatea umană şi a pregăti condiţii mai omeneşti. În plus ei trebuie să ia parte la eforturile popoarelor care, luptând împotriva foametei, a ignoranţei şi a bolilor, se străduiesc să creeze condiţii mai bune de viaţă şi să întărească pacea în lume. În această activitate, credincioşii trebuie să fie dispuşi să colaboreze cu înţelepciune la iniţiativele promovate de instituţiile private sau publice, de guverne, de organismele internaţionale, de diferitele comunităţi creştine precum şi de religiile necreştine.
        Biserica nu vrea în nici un fel să se amestece în cârmuirea cetăţii pământeşti. Ea nu revendică pentru sine nici o altă autoritate decât aceea de a sta, cu ajutorul lui Dumnezeu, la dispoziţia oamenilor prin iubire şi slujire fidelă.
        Ucenicii lui Cristos, păstrându-se în legătură strânsă cu oamenii, în viaţă şi activitate, speră să le ofere o adevărată mărturie despre Cristos şi să lucreze la mântuirea lor, chiar şi acolo unde nu-L pot vesti pe deplin pe Cristos. Într-adevăr, ei nu caută progresul şi prosperitatea pur materiale ale oamenilor, ci promovează demnitatea şi unirea lor frăţească, arătându-le adevărurile religioase şi morale pe care Cristos le-a luminat cu lumina Sa, şi astfel deschid tot mai deplin calea spre Dumnezeu. Astfel oamenii sunt ajutaţi să ajungă la mântuire prin iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi începe să strălucească misterul lui Cristos în care a apărut omul cel nou, creat după asemănarea lui Dumnezeu şi în care se dezvăluie dragostea lui Dumnezeu.