FORMAREA COMUNITĂŢII CREŞTINE

        15 - (Formarea comunităţii)
        Duhul Sfânt cheamă pe toţi oamenii la Cristos prin sămânţa cuvântului şi propovăduirea Evangheliei şi trezeşte în inimi supunerea credinţei; iar când pe cei care cred în Cristos îi face să se nască la o viaţă nouă în apa Botezului, îi adună în unicul Popor al lui Dumnezeu, care este "neam ales, preoţie împărătească, neam sfânt, popor dobândit de El" (1 Pt 2, 9).
        Prin urmare, misionarii, colaboratori ai lui Dumnezeu, trebuie să dea viaţă unor adunări de credincioşi care, trăind în chip vrednic de chemarea pe care au primit-o, să fie capabile de a-şi exercita funcţiile încredinţate lor de Dumnezeu: preoţească, profetică şi regească. În acest fel comunitatea creştină devine semnul prezenţei lui Dumnezeu în lume: căci prin Jertfa euharistică trece neîncetat la Tatăl împreună cu Cristos; hrănită stăruitor cu cuvântul lui Dumnezeu, ea dă mărturie pentru Cristos; în sfârşit, umblă în iubire şi este înflăcărată de spirit apostolic.
        Comunitatea creştină trebuie formată încă de la început în aşa fel încât să fie în stare, pe cât posibil, să-şi acopere singură necesităţile.
        Această comunitate de credincioşi, înzestrată cu tezaurul cultural al neamului său, trebuie să fie profund înrădăcinată în popor: în ea trebuie să se dezvolte familii pătrunse de spirit evanghelic şi să fie susţinute de şcoli corespunzătoare; în ea trebuie să se organizeze asociaţii şi grupări prin intermediul cărora apostolatul laicilor să poată pătrunde întreaga societate de spiritul Evangheliei. Să strălucească, în sfârşit, iubirea dintre catolicii de Rituri diferite.
        Printre neofiţi trebuie cultivat şi spiritul ecumenic: aceştia trebuie să-i recunoască realmente pe toţi cei care cred în Cristos drept ucenici ai Lui, renăscuţi prin Botez şi părtaşi la nenumărate bunuri ale Poporului lui Dumnezeu. Pe cât o îngăduie împrejurările religioase, acţiunea ecumenică trebuie astfel promovată încât, eliminând orice formă de indiferentism, de confuzionism şi de emulaţie nesănătoasă, catolicii să colaboreze frăţeşte cu fraţii despărţiţi, conform normelor Decretului despre ecumenism, pe cât posibil printr-o profesiune de credinţă comună în Dumnezeu şi în Isus Cristos înaintea neamurilor şi prin colaborare atât în domeniul social şi tehnic, cât şi cultural şi religios. Să colaboreze mai ales de dragul lui Cristos, Domnul lor comun: Numele Lui să-i unească! Această colaborare trebuie stabilită nu numai între persoane particulare, ci şi, după aprecierea Ordinariului locului, între Biserici sau comunităţi bisericeşti şi între activităţile lor.
        Creştinii, adunaţi în Biserică din toate neamurile, "nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin conducere, nici prin limbă, nici prin instituţii politice" şi de aceea trebuie să trăiască pentru Dumnezeu şi pentru Cristos urmând obiceiurile oneste ale poporului lor; ca buni cetăţeni, ei trebuie să cultive o dragoste de patrie adevărată şi eficientă, evitând totuşi orice dispreţ faţă de alte rase şi orice naţionalism exacerbat şi promovând o iubire care îi îmbrăţişează pe toţi oamenii.
        Pentru a realiza toate acestea au cea mai mare importanţă şi sunt vrednici de o deosebită atenţie laicii, adică creştinii care, încorporaţi prin Botez în Cristos, trăiesc în lume. Este datoria proprie lor ca, pătrunşi de Duhul lui Cristos, să însufleţească din interior, ca un ferment, realităţile vremelnice şi să le orânduiască astfel încât ele să fie mereu conforme lui Cristos.
        Nu este suficient totuşi ca poporul creştin să fie prezent şi constituit într-o ţară, nici nu este suficient să exercite apostolatul exemplului; el este constituit şi este prezent pentru a-L vesti pe Cristos prin cuvânt şi faptă concetăţenilor necreştini şi pentru a-i ajuta să-L primească deplin pe Cristos.
        Pentru implantarea Bisericii şi pentru creşterea comunităţii creştine sunt necesare diferite slujiri care, trezite de chemarea divină în însăşi comunitatea credincioşilor, trebuie favorizate şi cultivate de toţi cu grijă: între acestea se numără funcţia de preot, de diacon, de catehet şi Acţiunea catolică. De asemenea, călugării şi călugăriţele împlinesc o îndatorire indispensabilă, fie prin rugăciune, fie prin activitatea exterioară, pentru a înrădăcina şi a întări în suflete Împărăţia lui Cristos şi pentru a o extinde.

        16 - (Constituirea clerului local)
        Cu mare bucurie Biserica mulţumeşte pentru nepreţuitul dar al chemării preoţeşti pe care Dumnezeu l-a făcut atâtor tineri în mijlocul neamurilor de curând convertite la Cristos. Într-adevăr, Biserica are rădăcini mai adânci într-un grup de oameni când diferitele comunităţi de credincioşi îşi au, dintre ei înşişi, slujitori ai mântuirii - episcopi, preoţi şi diaconi - aflaţi în slujba fraţilor lor, noile Biserici dobândind astfel, treptat, structură diecezană cu cler propriu.
        Cele hotărâte de Conciliu în privinţa chemării şi formării preoţeşti să fie respectate cu sfinţenie încă de la începutul implantării Bisericii, şi de asemenea, în Bisericile noi. Trebuie acordată cea mai mare importanţă celor spuse despre formarea spirituală ce trebuie strâns legată de cea doctrinală şi pastorală, despre trăirea după Evanghelie fără a ţine seama de interesul propriu sau familial, despre aprofundarea simţământului intim al misterului Bisericii. Ei vor învăţa astfel în chip minunat să se dedice în întregime slujirii Trupului lui Cristos şi lucrării Evangheliei, să se ataşeze de Episcop ca fideli colaboratori şi să lucreze în comun cu confraţii lor.
        Pentru a realiza acest scop general, întreaga formaţie a seminariştilor trebuie organizată în lumina misterului mântuirii aşa cum e prezentat în Scriptură; ei trebuie să descopere şi să trăiască acest mister al lui Cristos şi al mântuirii oamenilor, prezent în liturgie.
        Aceste exigenţe comune ale formaţiei preoţeşti, chiar şi pastorale şi practice, indicate de Conciliu trebuie îmbinate cu preocuparea de a ieşi în întâmpinarea modului de a gândi şi de a acţiona al propriului popor. Aşadar minţile seminariştilor să capete deschidere şi pătrundere pentru a putea înţelege bine şi aprecia cultura poporului lor; în disciplinele filozofice şi teologice să descopere relaţia între tradiţiile şi religiile naţionale, pe de o parte, şi religia creştină, pe de altă parte. De asemenea, formaţia preoţească trebuie să ţină seama de necesităţile pastorale ale regiunii: seminariştii să înveţe istoricul, scopul şi metoda acţiunii misionare a Bisericii precum şi condiţiile particulare sociale, economice şi culturale ale poporului propriu. Să fie educaţi în spiritul ecumenismului şi bine pregătiţi pentru dialogul frăţesc cu necreştinii. Toate acestea cer ca studiile pentru preoţie să se desfăşoare, pe cât posibil, în cel mai strâns contact cu poporul propriu şi în cadrul lui de viaţă. În sfârşit, să existe grija pentru formarea lor la o administraţie bisericească ordonată, chiar din punct de vedere economic.
        Pe lângă aceasta, să fie aleşi preoţi capabili care, după o oarecare practică pastorală, să-şi desăvârşească studiile superioare în universităţi, chiar şi în străinătate, mai ales la Roma şi în alte Institute ştiinţifice, astfel încât noile Biserici să beneficieze de preoţi din clerul local înzestraţi cu ştiinţa şi cu experienţa corespunzătoare pentru îndeplinirea celor mai exigente îndatoriri bisericeşti.
        Acolo unde Conferinţele Episcopale consideră oportun, să se restabilească ordinul diaconatului ca stare permanentă de viaţă, după normele constituţiei De Ecclesia. Într-adevăr e bine ca aceia care împlinesc o slujire realmente diaconală, fie predicând, în calitate de cateheţi, cuvântul lui Dumnezeu, fie conducând, în numele parohului şi al Episcopului, comunităţi creştine izolate, fie exercitând caritatea în opere sociale sau caritative, să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la Apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului.

        17 - (Formarea cateheţilor)
        Este de asemenea vrednică de laudă prezenţa, cu merite atât de mari în misiunile printre păgâni, a cateheţilor, bărbaţi şi femei, care, însufleţiţi de spirit apostolic, prin eforturile lor deosebite aduc un ajutor de seamă şi de neînlocuit pentru răspândirea credinţei şi a Bisericii.
        În zilele noastre în care clerul este insuficient pentru evanghelizarea atâtor mulţimi şi pentru exercitarea slujirii pastorale, sarcina cateheţilor este de cea mai mare importanţă. De aceea formaţia lor trebuie să fie astfel împlinită şi adaptată progresului cultural încât să-şi poată realiza cât mai bine, în calitate de colaboratori eficienţi ai preoţilor, îndatorirea care devine tot mai complexă, apărând noi sarcini tot mai ample.
        Trebuie aşadar să se înmulţească şcolile diecezane şi regionale în care viitorii cateheţi să înveţe atent doctrina catolică, mai ales în domeniul biblic şi liturgic, precum şi metoda catehetică şi practica pastorală, şi să se formeze, prin exercitarea necontenită a pietăţii şi a sfinţeniei vieţii, la o comportare creştină. Pe lângă aceasta, să se organizeze sesiuni sau cursuri în care cateheţii să se recicleze, la intervale determinate, în diciplinele şi tehnicile utile funcţiei lor, şi să li se alimenteze şi întărească viaţa spirituală. De asemenea, acelora care se dedică în întregime acestei opere să li se asigure un nivel de viaţă demn printr-o justă remunerare şi să beneficieze de asigurările sociale.
        E de dorit ca la formarea şi întreţinerea cateheţilor să contribuie în mod corespunzător, prin ajutoare speciale, Sfânta Congregaţie pentru Răspândirea Credinţei. Dacă se va considera, la un moment dat, necesar şi indicat, să se întemeieze o Operă pentru cateheţi.
        În afară de aceasta, Bisericile trebuie să aprecieze cu recunoştinţă generoasa activitate a cateheţilor auxiliari, al căror ajutor le este indispensabil. Ei conduc rugăciunea în comunităţile lor şi predau învăţătura creştină. Trebuie să existe o preocupare corespunzătoare pentru formarea lor doctrinală şi spirituală. E de dorit şi ca, acolo unde se va crede de cuviinţă, să li se confere public cateheţilor formaţi corespunzător misiunea canonică în cadrul unei acţiuni liturgice, pentru ca, în slujirea credinţei, să aibă mai mare autoritate în faţa poporului.

        18 - (Promovarea vieţii călugăreşti)
        Încă din perioada implantării Bisericii trebuie încurajată stăruitor viaţa călugărească, deoarece ea nu numai că aduce un sprijin preţios şi absolut necesar activităţii misionare, dar, printr-o consacrare mai intimă lui Dumnezeu făcută în Biserică, manifestă şi exprimă limpede natura intimă a chemării creştine.
        Institutele călugăreşti care colaborează la implantarea Bisericii, fiind adânc impregnate de bogăţiile mistice care constituie gloria tradiţiei călugăreşti a Bisericii, trebuie să se străduiască să le exprime şi să le transmită în mod adecvat spiritului şi caracterului fiecărui popor. Ele trebuie să cerceteze cu atenţie în ce fel pot fi asumate în viaţa călugărească creştină tradiţiile ascetice şi contemplative ai căror germeni au fost semănaţi uneori de Dumnezeu în civilizaţiile antice încă înainte de propovăduirea Evangheliei.
        În Bisericile tinere trebuie cultivate diverse forme de viaţă călugărească, pentru a exprima diferitele aspecte ale misiunii lui Cristos şi ale vieţii Bisericii; ele trebuie să se dedice diverselor opere pastorale şi să-şi pregătească membrii în mod corespunzător pentru a le realiza. Totuşi Episcopii, în Conferinţa lor, să aibă grijă să nu se înmulţească, în dauna vieţii călugăreşti şi a apostolatului, Congregaţii care au acelaşi scop apostolic.
        Merită să fie menţionate în mod special diferitele iniţiative pentru a înrădăcina viaţa contemplativă: unele Institute, păstrând elemente esenţiale ale instituţiei monastice, caută să implanteze tradiţia bogată a Ordinului propriu; altele se întorc la formele mai simple ale monahismului antic; toate însă trebuie să urmărească o adaptare autentică la condiţiile locale. Pentru că viaţa contemplativă ţine de plinătatea prezenţei Bisericii, ea trebuie instaurată pretutindeni în Bisericile tinere.