Capitolul III

BISERICILE PARTICULARE 

        19 - (Progresul Bisericilor tinere)
        Implantarea Bisericii într-o anumită comunitate de oameni se poate considera, într-un fel, realizată când comunitatea credincioşilor, înrădăcinată deja în viaţa socială şi modelată, în oarecare măsură, după cultura locală, se bucură de o anumită stabilitate şi soliditate. Aceasta înseamnă că dispune de un număr mare, chiar dacă insuficient, de preoţi, călugări şi laici indigeni şi este înzestrată cu serviciile şi instituţiile necesare pentru a conduce şi a dezvolta viaţa Poporului lui Dumnezeu sub conducerea unui Episcop propriu.
        În aceste Biserici tinere, viaţa Poporului lui Dumnezeu trebuie să se maturizeze în toate domeniile trăirii creştine după normele acestui Conciliu: grupurile de credincioşi devin, în mod tot mai conştient, comunităţi vii de credinţă, de liturgie şi de caritate; laicii, prin activitatea lor civică şi apostolică, se străduiesc să instaureze în cetatea pământească o ordine a dreptăţii şi a carităţii; mijloacele de comunicare socială sunt folosite în mod oportun şi înţelept; familiile, printr-o viaţă cu adevărat creştină, devin pepiniere de apostolat laic precum şi de chemări la preoţie şi călugărie. În sfârşit, credinţa este transmisă printr-o cateheză corespunzătoare, este celebrată într-o liturgie armonizată cu firea poporului respectiv şi, printr-o legislaţie canonică adecvată, ea pătrunde în instituţiile valabile şi în obiceiurile locale.
        Episcopii, împreună cu preoţii lor, din ce în ce mai pătrunşi de simţul lui Cristos şi al Bisericii, trebuie să simtă şi să trăiască împreună cu Biserica universală. Strânsă trebuie să rămână comuniunea tinerelor Biserici cu Biserica întreagă: ele să armonizeze elementele tradiţiei acesteia cu propria cultură, pentru a spori, printr-o împărtăşire reciprocă, viaţa Trupului Mistic. Trebuie aşadar cultivate elementele teologice, psihologice şi umane care pot contribui la dezvoltarea acestui simţ de comuniune cu Biserica universală.
        Aceste Biserici, situate foarte adesea în zonele mai sărace ale globului, de obicei suferă încă de o lipsă foarte gravă de preoţi şi de mijloace materiale. De aceea au absolută nevoie ca acţiunea misionară a întregii Biserici să le furnizeze în continuare acele ajutoare care folosesc înainte de toate la dezvoltarea şi la maturizarea vieţii creştine a Bisericii locale. Acţiunea misionară trebuie să sprijine şi Bisericile care, deşi întemeiate de mult timp, se află într-o stare de regres sau de slăbiciune.
        Însă aceste Biserici trebuie totuşi să iniţieze şi ele un program pastoral comun şi acţiuni corespunzătoare pentru creşterea numărului vocaţiilor destinate clerului diecezan şi institutelor călugăreşti, pentru discernerea lor cu mai multă certitudine şi pentru cultivarea lor mai eficientă, astfel încât Bisericile respective să-şi poată asigura ele însele cele necesare şi să poată veni în ajutor şi altora.

        20 - (Activitatea misionară a Bisericilor particulare)
        Deoarece e datoare să reprezinte în mod cât mai perfect Biserica universală, Biserica particulară să fie pe deplin conştientă că este trimisă şi la aceia care trăiesc pe acelaşi teritoriu cu ea şi nu cred încă în Cristos. Prin mărturia vieţii fiecărui credincios şi a comunităţii întregi, să fie pentru aceştia semn care Îl arată pe Cristos.
        Pe lângă aceasta, este necesară şi slujirea cuvântului, pentru ca Evanghelia să ajungă la toţi. În primul rând Episcopul trebuie să fie un crainic al credinţei, care să-I aducă lui Cristos noi ucenici. Pentru a-şi îndeplini cum se cuvine această nobilă îndatorire, el trebuie să cunoască în profunzime situaţia Turmei sale, precum şi părerile intime ale concetăţenilor lui despre Dumnezeu, ţinând seama cu grijă de schimbările aduse de urbanizare, de mişcările de populaţie şi de indiferentismul religios.
        În Bisericile tinere, preoţii locali trebuie să întreprindă cu zel opera evanghelizării, organizând o acţiune comună cu misionarii străini, cu care formează o singură preoţime adunată sub autoritatea Episcopului, nu numai pentru a-i păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin, dar şi pentru a propovădui Evanghelia celor din afară. Ei trebuie să fie gata şi, la nevoie, să se pună din proprie iniţiativă la dispoziţia Episcopului pentru a întreprinde activitatea misionară în zonele mai îndepărtate şi mai părăsite ale diecezei proprii sau în alte dieceze.
        De acelaşi zel să fie însufleţiţi călugării şi călugăriţele, precum şi laicii, faţă de concetăţenii lor, mai ales faţă de aceia mai săraci.
        Conferinţele episcopale trebuie să aibă grijă ca, în mod periodic, să se organizeze cursuri de reciclare biblică, teologică, spirituală şi pastorală pentru ca, în faţa diversităţii şi modificărilor de situaţii, clerul să dobândească o cunoaştere mai deplină a ştiinţei teologice şi a metodelor pastorale.
        În celelalte privinţe să se păstreze cu sfinţenie cele hotărâte de acest Conciliu mai ales în Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească.
        Pentru ca lucrarea misionară a unei Biserici particulare să se poată realiza, este nevoie de slujitori capabili ce trebuie pregătiţi la timp în funcţie de situaţia fiecărei Biserici. Iar pentru că oamenii tind tot mai mult să se asocieze, e cât se poate de potrivit să se stabilească o linie comună de acţiune a Conferinţelor episcopale în privinţa dialogului ce trebuie iniţiat cu diversele asociaţii. Dacă în unele regiuni există grupuri de oameni care nu îmbrăţişează credinţa catolică numai pentru că nu se pot adapta la forma particulară pe care o îmbracă Biserica acolo, este de dorit să se ia măsuri speciale pentru rezolvarea unei astfel de situaţii, până când toţi creştinii vor putea fi adunaţi într-o singură comunitate. Dacă Scaunul Apostolic are la dispoziţie misionari pregătiţi, Episcopii să-i cheme sau să-i primească bucuros în dieceza lor şi să le sprijine în mod eficient iniţiativele.
        Pentru ca acest zel misionar să înflorească la locuitorii ţării respective, e foarte bine ca Bisericile tinere să participe efectiv, cât de curând, la misiunea universală a Bisericii, trimiţând şi ele misionari care să vestească Evanghelia pretutindeni, chiar dacă ele însele suferă de lipsă de preoţi. Comuniunea cu Biserica universală va deveni, într-un fel, deplină atunci când şi ele vor lua parte activ la acţiunea misionară îndreptată spre alte neamuri.

        21 - (Promovarea apostolatului laicilor)
        Biserica nu este cu adevărat constituită, nu trăieşte pe deplin şi nu este un semn desăvârşit printre oameni dacă nu există şi un laicat autentic care să colaboreze cu ierarhia. Într-adevăr, Evanghelia nu poate pătrunde în profunzime mentalitatea, viaţa, munca unui popor fără o prezenţă activă a laicilor. Prin urmare, încă de la întemeierea unei Biserici trebuie să se dea cea mai mare atenţie formării unui laicat creştin matur.
        Într-adevăr, laicii credincioşi aparţin pe deplin atât Poporului lui Dumnezeu cât şi societăţii civile: aparţin poporului în care s-au născut, la ale cărui tezaure culturale au început să participe prin educaţie, de a cărui viaţă sunt legaţi prin multiple relaţii sociale, la al cărui progres colaborează prin eforturile proprii depuse în profesia lor, ale cărui probleme şi le însuşesc şi caută să le rezolve; ei aparţin şi lui Cristos deoarece au fost renăscuţi în Biserică prin credinţă şi prin Botez pentru ca, în înnoirea vieţii şi a muncii lor, să fie ai lui Cristos aşa încât toate să-I fie supuse lui Dumnezeu în Cristos şi, în sfârşit, Dumnezeu să fie totul în toate.
        Principala lor îndatorire, fie ei bărbaţi sau femei, este mărturisirea lui Cristos, pe care trebuie să o realizeze prin viaţă şi prin cuvânt, în familie, în grupul lor social şi în mediul lor profesional. Trebuie aşadar să apară în ei omul nou creat după chipul lui Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului. Ei trebuie să exprime această viaţă nouă în sfera societăţii şi culturii propriei ţări, după tradiţiile naţionale. Să cunoască această cultură, să o purifice, să o păstreze, să o dezvolte pe măsura condiţiilor contemporane şi, în sfârşit, să o desăvârşească în Cristos, aşa încât credinţa în Cristos şi viaţa Bisericii să nu mai fie străine de societatea în care trăiesc, ci să înceapă să o pătrundă şi să o transforme. Să fie legaţi de concetăţenii lor printr-o caritate sinceră, ca să apară în purtarea lor noua legătură de unitate şi solidaritate universală izvorâtă din misterul lui Cristos. Să răspândească, de asemenea, credinţa în Cristos între aceia de care sunt legaţi prin viaţă şi profesie. Această obligaţie este cu atât mai presantă cu cât nenumăraţi oameni nu pot auzi Evanghelia şi nu Îl pot cunoaşte pe Cristos decât prin credincioşii laici care le sunt aproape. Mai mult, acolo unde se poate, laicii să fie gata ca, în colaborare mai directă cu ierarhia, să îndeplinească o misiune deosebită pentru vestirea Evangheliei şi împărtăşirea învăţăturii creştine, spre a spori vigoarea Bisericii născânde.
        Slujitorii Bisericii să aprecieze cum se cuvine apostolatul laicilor. Să-i formeze pe laici pentru ca, în calitatea lor de mădulare ale lui Cristos, să devină conştienţi de răspunderea pe care o au faţă de toţi oamenii; să-i instruiască aprofundat în misterul lui Cristos, să-i iniţieze în diferitele metode practice şi să le fie alături în dificultăţi, conform Constituţiei Despre Biserică şi Decretului Despre apostolatul laicilor.
        Păstorii şi laicii păstrându-şi îndatoririle şi responsabilităţile proprii, întreaga Biserică tânără să dea despre Cristos o unică mărturie vie şi puternică, pentru a deveni semn luminos al mântuirii care ne vine în Cristos.

        22 - (Diversitate în unitate)
        Sămânţa cuvântului lui Dumnezeu încolţind în pământ bun, udată de roua divină, absoarbe seva, o transformă şi o asimilează pentru a aduce în cele din urmă rod bogat. Desigur, la fel ca în economia Întrupării, Bisericile tinere, înrădăcinate în Cristos şi zidite pe temelia Apostolilor, preiau, în cadrul unui schimb minunat, toate bogăţiile neamurilor ce I-au fost date ca moştenire lui Cristos. Ele împrumută din obiceiurile şi tradiţiile, din înţelepciunea şi cultura, din artele şi ştiinţele popoarelor lor tot ceea ce poate contribui la preamărirea gloriei Creatorului, la reliefarea harului Mântuitorului şi la buna orientare a vieţii creştine.
        Pentru a ajunge la acest rezultat e necesar ca în fiecare arie socio-culturală să fie stimulată cercetarea teologică prin care, în lumina Tradiţiei Bisericii universale, să fie reexaminate faptele şi cuvintele revelate de Dumnezeu consemnate în Sfânta Scriptură şi explicate de Părinţii şi de Magisteriul Bisericii. Se va înţelege astfel mai limpede pe ce căi credinţa, ţinând seama de filozofia şi înţelepciunea popoarelor, poate să iasă în întâmpinarea raţiunii şi în ce fel obiceiurile, concepţia de viaţă şi ordinea socială se pot armoniza cu etica indicată de Revelaţia divină. De aici se vor deschide căi spre o adaptare mai profundă în toată sfera vieţii creştine. Dacă se procedează astfel se va exclude orice formă de sincretism şi fals particularism, viaţa creştină va fi în concordanţă cu spiritul şi caracterul fiecărei culturi, iar tradiţiile particulare împreună cu înzestrarea specifică a fiecărei comunităţi naţionale, luminate de lumina Evangheliei, vor fi asumate în unitatea catolică. În sfârşit, noile Biserici particulare, împodobite cu tradiţiile lor, îşi vor avea locul propriu în comuniunea bisericească, rămânând neatins primatul Catedrei lui Petru, care se află în fruntea întregii adunări a iubirii.
        Aşadar e de dorit, ba chiar se cuvine ca în limitele fiecărei arii socio-culturale Conferinţele Episcopale să se întâlnească pentru a putea realiza în deplină armonie şi în urma unor dezbateri comune acest scop al adaptării.