Capitolul VI

DESPRE COLABORARE

        35 - Biserica întreagă fiind misionară şi opera evanghelizării fiind o îndatorire fundamentală a Poporului lui Dumnezeu, Conciliul îi invită pe toţi la o profundă reînnoire lăuntrică pentru ca, având o conştiinţă vie a propriei responsabilităţi în răspândirea Evangheliei, să-şi asume partea ce le revine în cadrul operei misionare printre păgâni.

        36 - (Îndatorirea misionară a întregului Popor al lui Dumnezeu)
        Ca mădulare ale lui Cristos cel viu, încorporaţi în El şi făcuţi asemea Lui prin Botez precum şi prin Mir şi Euharistie, toţi credincioşii sunt datori să colaboreze la creşterea şi dezvoltarea Trupului Său pentru a-l duce cât mai curând la plinătate.
        De aceea toţi fiii Bisericii trebuie să aibe conştiinţa vie a responsabilităţii lor faţă de lume, să cultive în ei înşişi un spirit cu adevărat catolic şi să-şi angajeze puterile în opera evanghelizării. Să ştie, însă, cu toţii că prima şi cea mai însemnată datorie a lor pentru răspândirea credinţei este trăirea profundă a vieţii creştine. Într-adevăr, râvna lor în slujirea lui Dumnezeu şi iubirea lor faţă de aproapele vor aduce un nou suflu spiritual întregii Biserici, care va apărea ca un steag înalţat pentru popoare, "lumină a lumii" (Mt 5, 14) şi "sare a pământului" (Mt 5, 13). Această mărturie de viaţă va fi mai eficace dacă va fi oferită împreună cu alte grupări creştine, după normele Decretului despre Ecumenism.
        Din acest spirit reînnoit se vor înălţa spontan spre Dumnezeu rugăciuni şi fapte de pocăinţă ca El să dea rodnicie, cu harul Său, muncii misionarilor; se vor naşte vocaţii misionare şi vor veni din belşug resursele de care misiunile au nevoie.
        Pentru ca toţi creştinii şi fiecare în parte să cunoască în mod corespunzător situaţia actuală a Bisericii în lume şi să audă glasul mulţimilor care strigă "Ajută-ne!", trebuie să li se ofere informaţii cu caracter misionar, folosindu-se şi mijloacele moderne de comunicare socială, astfel încât, devenind conştienţi că activitatea misionară îi priveşte direct, să-şi deschidă inima faţă de nevoile atât de nemăsurate şi de profunde ale oamenilor şi să le poată veni în ajutor.
        Este necesară de asemenea o coordonare a acestor informaţii şi o cooperare cu organismele naţionale şi internaţionale.

        37 - (Îndatorirea misionară a comunităţilor creştine)
        Deoarece Poporul lui Dumnezeu trăieşte în comunităţi mai ales diecezane şi parohiale, şi, într-un fel, în acestea se arată ca atare, şi aceste comunităţi sunt datoare să dea mărturie pentru Cristos în faţa neamurilor.
        Harul reînnoirii nu poate creşte în comunităţi decât dacă fiecare dintre ele îşi lărgeşte spaţiul iubirii sale până la marginile pământului şi dacă are pentru cei de departe o grijă la fel de mare ca pentru proprii săi membri.
        În acest fel întreaga comunitate se roagă, cooperează şi exercită o activitate printre păgâni prin fiii săi pe care Dumnezeu îi alege pentru această îndatorire înaltă.
        Cu condiţia să nu se neglijeze opera misionară universală, va fi deosebit de utilă păstrarea legăturii cu misionarii originari din respectiva comunitate sau cu o parohie sau cu o dieceză de misiune, ca să devină vizibilă comuniunea dintre comunităţi şi să fie spre edificare reciprocă.

        38 - (Îndatorirea misionară a episcopilor)
        Toţi episcopii, ca membrii ai Corpului Episcopal, care este urmaşul Colegiului Apostolilor, nu au fost consacraţi numai pentru o dieceză, ci pentru mântuirea întregii lumi. Porunca lui Cristos de a vesti Evanghelia la toată făptura li se adresează în primul rând şi nemijlocit lor, împreună cu Petru şi sub conducerea lui Petru. De aici se naşte acea comuniune şi cooperare dintre Biserici care este astăzi atât de necesară pentru continuarea operei de evanghelizare. În puterea acestei comuniuni, fiecare Biserică poartă grija tuturor celorlalte, ele îşi dezvăluie reciproc nevoile şi îşi împărtăşesc bunurile, de vreme ce creşterea Trupului lui Cristos este îndatorirea întregului Colegiu episcopal.
        Iniţiind, promovând şi conducând activitatea misionară în dieceza sa cu care constituie o unitate, Episcopul face prezente şi, într-un fel, vizibile spiritul şi râvna misionară a Poporul lui Dumnezeu, astfel încât întreaga dieceză devine misionară.
        Este îndatorirea Episcopului să trezească în poporul său, mai ales printre cei bolnavi şi apăsaţi de greutăţi, suflete care să ofere lui Dumnezeu, cu toată generozitatea, rugăciuni şi fapte de pocăinţă pentru evanghelizarea lumii; să încurajeze cu bucurie vocaţiile tinerilor şi ale clericilor pentru Institutele misionare şi să-I fie recunoscător lui Dumnezeu dacă îi alege pe unii pentru a-i introduce în activitatea misionară a Bisericii; să îndemne şi să ajute Congregaţiile diecezane ca să-şi asume rolul ce le revine în misiuni; să promoveze la credincioşi operele Institutelor misionare şi mai ales operele pontificale misionare. Într-adevăr, acestor opere trebuie să li se atribuie de drept primul loc, întrucât ele constituie mijloace atât de a-i pătrunde pe catolici, încă din copilărie, de un spirit într-adevăr universal şi misionar, cât şi pentru a suscita în mod eficient strângerea de ajutoare spre binele tuturor misiunilor şi după necesităţile fiecăreia.
        Deoarece creşte din zi în zi nevoia de lucrători în via Domnului, iar preoţii diecezani doresc să aibă şi ei un rol tot mai mare în evanghelizarea lumii, Sfântul Conciliu doreşte ca Episcopii, privind la lipsa foarte gravă de preoţi, lipsă ce împiedică evanghelizarea multor regiuni, să trimită în diecezele lipsite de cler pe unii din cei mai buni preoţi ai lor ca să se consacre activităţii misionare, după o pregătire adecvată; acolo aceşti preoţi vor exercita în spirit de slujire, cel puţin pentru un timp, activitate misionară.
        Pentru ca activitatea misionară a Episcopilor să se poată exercita mai eficient spre binele întregii Biserici, e de dorit ca reglementarea tuturor problemelor referitoare la cooperarea organizată într-o anumită regiune să fie asigurată de Conferinţele Episcopale respective.
        În Conferinţele lor, Episcopii să discute despre preoţii din clerul diecezan care urmează să se consacre evanghelizării neamurilor; despre stabilirea contribuţiei financiare pe care fiecare dieceză, proporţional cu veniturile sale, trebuie să o dea anual pentru activitatea misionară; despre conducerea şi organizarea modalităţilor şi mijloacelor de ajutorare directă a misiunilor; despre sprijinirea şi, la nevoie, despre întemeierea institutelor misionare şi seminariilor clerului diecezan destinat misiunilor; despre strângerea legăturilor dintre astfel de Institute şi dieceze.
        De asemenea ţine de Conferinţele Episcopale constituirea şi promovarea unor opere care să permită primirea frăţească şi susţinerea, printr-o pastoraţie corespunzătoare, a acelora care emigrează din teritoriile de misiuni din motive de lucru sau de studii. Într-adevăr, prin aceştia, popoarele îndepărtate devin, într-un fel, apropiate, iar comunităţilor care sunt creştine din vechime li se oferă o foarte bună ocazie de a dialoga cu neamuri care nu au auzit încă Evanghelia şi de a le arăta, în slujirea de dragoste şi de ajutor, chipul adevărat al lui Cristos.

        39 - (Îndatorirea misionară a preoţilor)
        Preoţii Îl reprezintă pe Cristos şi sunt colaboratorii episcopilor în întreita funcţie sacră care se referă, din natura sa, la misiunea Bisericii. Aşadar ei trebuie să fie profund convinşi că viaţa lor a fost consacrată şi în slujba misiunilor. Deoarece prin slujirea lor - ce constă în primul rând în Euharistie, care desăvârşeşte Biserica - ei sunt în comuniune cu Cristos Capul şi îi aduc pe ceilalţi la această comuniune, ei nu pot să nu simtă cât mai lipseşte încă până la plinătatea Trupului Său şi cât mai este de făcut ca acesta să crească din zi în zi. Aşadar ei îşi vor orândui pastoraţia în aşa fel încât să fie utilă răspândirii Evangheliei la necreştini.
        În activitatea lor pastorală, preoţii vor trezi şi vor întreţine la credincioşi zelul pentru evanghelizarea lumii, instruindu-i, prin cateheză şi predică, asupra îndatoririi Bisericii de a-L vesti pe Cristos neamurilor; convingând familiile creştine de necesitatea şi cinstea de a cultiva vocaţiile misionare printre fiii şi fiicele lor; încurajând fervoarea misionară printre tinerii din şcoli şi din asociaţiile catolice, aşa încât dintre ei să iasă viitori crainici ai Evangheliei. Să-i înveţe pe credincioşi să se roage pentru misiuni, să nu se ruşineze să ceară pomană pentru ele, făcându-se cerşetori pentru Cristos şi pentru mântuirea sufletelor.
        Profesorii din seminarii şi universităţi să expună tinerilor adevărata situaţie a lumii şi a Bisericii aşa încât să le devină clară necesitatea unei evanghelizări mai intense a necreştinilor şi să le hrănească zelul. În predarea disciplinelor dogmatice, biblice, morale şi istorice să pună în lumină aspectele misionare pe care acestea le conţin, pentru a le forma astfel viitorilor preoţi o conştiinţă misionară.

        40 - (Îndatorirea misionară a Institutelor călugăreşti şi seculare)
        Institutele călugăreşti contemplative şi active au avut până acum şi au un rol foarte însemnat în evanghelizarea lumii. Sfântul Conciliu le recunoaşte cu bucurie meritele şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru atâtea osteneli îndurate spre slava lui Dumnezeu şi slujirea sufletelor şi le îndeamnă să stăruie neobosit în lucrarea începută, conştiente că virtutea iubirii pe care, prin însăşi vocaţia lor, trebuie să o cultive în mod mai desăvârşit, le îndeamnă şi le obligă la un spirit şi la o muncă într-adevăr catolice.
        Institutele de viaţă contemplativă, prin rugăciunile şi faptele lor de pocăinţă, prin încercările prin care trec, au o foarte mare importanţă în convertirea sufletelor, pentru că Dumnezeu este Acela care, atunci când este rugat, trimite lucrători în secerişul Său, deschide minţile necreştinilor spre ascultarea Evangheliei şi face să rodească în inimile lor cuvântul mântuirii. Mai mult, aceste Institute sunt rugate să întemeieze case în teritoriile de misiuni, după cum multe dintre ele au şi făcut-o, pentru ca, trăind acolo într-un mod adaptat tradiţiilor autentic religioase ale popoarelor, să dea o mărturie luminoasă în faţa necreştinilor despre măreţia şi iubirea lui Dumnezeu precum şi despre unirea în Cristos.
        Institutele active, fie că urmăresc un scop strict misionar sau nu, să se întrebe sincer în faţa lui Dumnezeu dacă nu-şi pot extinde activitatea pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu printre neamuri; dacă nu pot lăsa pe seama altora unele activităţi pentru a-şi putea cheltui forţele pentru misiuni; dacă nu ar putea întreprinde o activitate în misiuni, adaptându-şi, la nevoie, Constituţiunile, dar având grijă să păstreze spiritul Fondatorului; dacă membrii lor iau parte după puteri la activitatea misionară; dacă felul lor de viaţă constituie o mărturie a Evangheliei, adecvată realmente firii şi situaţiei poporului respectiv.
        În sfârşit, deoarece sub inspiraţia Duhului Sfânt cresc şi se dezvoltă tot mai mult în Biserică Institutele seculare, activitatea lor, sub autoritatea Episcopului, poate fi rodnică în multe feluri în misiuni ca semn al dăruirii totale pentru evanghelizarea lumii.

        41 - (Îndatorirea misionară a laicilor)
        Laicii cooperează la opera evanghelizatoare a Bisericii şi participă ca martori şi totodată ca instrumente vii la misiunea ei mântuitoare mai ales dacă, fiind chemaţi de Dumnezeu, sunt cooptaţi de Episcopi la această lucrare.
        În teritoriile deja creştine, laicii colaborează la opera evanghelizatoare dezvoltând în ei şi în alţii cunoaşterea şi iubirea faţă de misiuni, trezind vocaţii în propria familie, în asociaţiile catolice şi în şcoli, oferind ajutoare de orice fel, pentru ca darul credinţei pe care ei l-au primit în mod gratuit să poată fi dăruit şi altora.
        În teritoriile de misiuni, laicii, fie străini, fie autohtoni, trebuie să predea în şcoli, să preia administrarea unor treburi pământeşti, să colaboreze la activitatea parohială şi diecezană, să iniţieze şi să promoveze diferite forme de apostolat laic, aşa încât credincioşii Bisericilor tinere să-şi poată asuma cât mai curând rolul ce le revine în viaţa Bisericii.
        În sfârşit, laicii trebuie să-şi ofere cu drag colaborarea în domeniul economico-social popoarelor în curs de dezvoltare; această colaborare este cu atât mai lăudabilă cu cât vizează mai direct fondarea unor instituţii legate de structurile fundamentale ale vieţii sociale sau care sunt destinate formării acelora care au răspunderea treburilor publice.
        Merită o apreciere deosebită laicii care, în universităţi sau institute ştiinţifice, promovează prin cercetările lor istorice sau ştiinţifico-religioase cunoaşterea popoarelor şi a religiilor, ajutându-i pe vestitorii Evangheliei şi pregătind dialogul cu necreştinii.
        Laicii trebuie să colaboreze frăţeşte cu ceilalţi creştini, cu necreştinii şi mai ales cu membrii asociaţiilor internaţionale, având mereu scopul ca "zidirea cetăţii pământeşti să se întemeieze pe Domnul şi spre El să se îndrepte".
        Pentru a realiza toate aceste obiective, laicii au nevoie de o indispensabilă pregătire tehnică şi spirituală pe care trebuie să o primească în institute specializate, pentru ca viaţa lor să fie, printre necreştini, o mărturie adusă lui Cristos, după cuvântul Apostolului: "Nu fiţi piatră de poticnire nici iudeilor nici păgânilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, după cum şi eu întru toate mă străduiesc să plac tuturor, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască" (1 Cor 10, 32-33).