II. RELAŢIILE PREOŢILOR CU CEILALŢI

        7 - (Relaţiile dintre Episcop şi preoţi)
        Toţi preoţii, împreună cu episcopii, participă în aşa fel la aceeaşi unică preoţie şi slujire a lui Cristos încât însăşi unitatea de consacrare şi de misiune cere comuniunea ierarhică a preoţilor cu Episcopatul; ei manifestă limpede această comuniune în concelebrarea liturgică şi, de asemenea, în fiecare celebrare a Euharistiei. Aşadar episcopii, în virtutea darului Duhului Sfânt dat preoţilor prin hirotonire, au în preoţi colaboratori şi sfătuitori necesari în slujirea şi în funcţia lor de a învăţa, de a sfinţi şi de a păstori Poporul lui Dumnezeu. Încă din cele mai vechi timpuri documentele liturgice subliniază cu tărie acest lucru, cerând în mod solemn lui Dumnezeu, pentru cel ce urmează să fie hirotonit preot, să se reverse asupra lui "duhul harului şi al sfatului, ca să ajute şi să cârmuiască poporul cu inimă curată", după cum în pustie duhul lui Moise a fost împărtăşit la şaptezeci de bărbaţi înţelepţi "cu ajutorul cărora el a putut ocârmui uşor nenumărata mulţime a poporului". Aşadar, datorită acestei comuniuni în aceeaşi preoţie şi slujire, episcopii trebuie să-i considere pe preoţi ca fraţi şi prieteni şi să se preocupe, cât le stă în puteri, de binele lor material şi mai ales spiritual. Căci lor, cei dintâi, le revine răspunderea gravă a sfinţeniei preoţilor şi de aceea trebuie să aibă cea mai mare grijă de formaţia continuă a preoţimii lor. Să ştie să-i asculte bucuros, ba chiar să le ceară sfatul şi să vorbească cu ei despre cele privitoare la necesităţile pastoraţiei şi la binele diecezei. Pentru ca acest lucru să se realizeze practic, să se înfiinţeze, într-un mod adecvat condiţiilor şi necesităţilor de azi, o comisie sau un senat de preoţi în forma şi după normele juridice care urmează a fi stabilite; acest organism ce reprezintă preoţimea trebuie să-l poată ajuta efectiv prin sfaturile sale pe Episcop în conducerea diecezei. Preoţii, la rândul lor, având în faţa ochilor plinătatea sacramentului Preoţiei de care se bucură episcopii, să venereze în ei autoritatea lui Cristos, Păstorul suprem. Aşadar să fie ataşaţi de Episcopul lor printr-o iubire şi ascultare sinceră. Această ascultare preoţească, pătrunsă de spirit de colaborare, se întemeiază pe însăşi participarea la slujirea episcopală, participare conferită preoţilor prin sacramentul Preoţiei şi prin trimitere (missio) canonică.
        Unirea preoţilor cu episcopii este cu atât mai necesară în zilele noastre cu cât astăzi, din diferite motive, iniţiativele apostolice nu numai că trebuie să îmbrace forme multiple, ci şi să depăşească limitele unei singure parohii sau dieceze. Aşadar nici un preot nu-şi poate îndeplini cum se cuvine misiunea în mod izolat şi de unul singur, ci numai unindu-şi forţele cu ceilalţi preoţi sub conducerea acelora care se află în fruntea Bisericii.

        8 - (Unirea frăţească şi colaborarea dintre preoţi)
        Preoţii, constituiţi prin hirotonire în starea preoţească, sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală, dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei servire sunt numiţi, sub ascultarea Episcopului propriu. Într-adevăr, chiar dacă le sunt încredinţate însărcinări diferite, ei îndeplinesc o unică slujire preoţeacă în folosul oamenilor. Căci toţi preoţii sunt trimişi să colaboreze la aceeaşi lucrare, fie că îndeplinesc o slujire parohială sau supraparohială, fie că se dedică cercetării ştiinţifice sau învăţământului, fie că exercită o muncă manuală împărtăşind viaţa muncitorilor - acolo unde o astfel de activitate e socotită oportună şi e aprobată de autoritatea competentă - fie, în sfârşit, că împlinesc alte activităţi apostolice sau în vederea apostolatului. Toţi au în fond aceeaşi ţintă şi anume edificarea Trupului lui Cristos, ceea ce, mai ales în vremurile noastre, cere funcţii multiple precum şi noi adaptări. De aceea este esenţial ca toţi preoţii, atât diecezani cât şi călugări, să se ajute reciproc spre a fi pururi colaboratori pentru adevăr. Fiecare este unit cu ceilalţi membri ai acestei preoţimi prin legături deosebite de dragoste apostolică, de slujire şi de frăţietate: acest lucru este exprimat liturgic din cele mai vechi timpuri atunci când la hirotonire preoţii de faţă sunt invitaţi să impună mâinile asupra noului ales, împreună cu Episcopul ce conferă sacramentul, precum şi atunci când ei concelebrează într-un gând Sfânta Euharistie. Fiecare preot este aşadar unit cu confraţii săi prin legătura iubirii, a rugăciunii şi a colaborării de tot felul şi astfel este manifestată unitatea prin care Cristos a voit ca ai Săi să fie în mod desăvârşit una, pentru ca lumea să ştie că Fiul a fost trimis de Tatăl.
        De aceea, preoţii mai în vârstă să-i primească pe cei tineri într-adevăr ca pe nişte fraţi şi să-i ajute în primele activităţi şi greutăţi ale slujirii lor şi în acelaşi timp să se străduiască să le înţeleagă mentalitatea, oricât ar fi de diferită de a lor, şi să le privească iniţiativele cu bunăvoinţă. Tinerii, la rândul lor, să respecte vârsta şi experienţa celor mai bătrâni, să discute cu ei problemele pastorale şi să colaboreze cu ei cu dragă inimă.
        Însufleţiţi de spirit frăţesc, preoţii să nu uite ospitalitatea, să cultive facerea de bine şi împărţirea bunurilor proprii, având o deosebită grijă faţă de aceia care sunt bolnavi, întristaţi, copleşiţi de muncă, izolaţi, exilaţi sau prigoniţi. Să se întâlnească bucuros chiar şi pentru a se destinde împreună, amintindu-şi de cuvintele cu care însuşi Domnul îi invită pe apostolii obosiţi: "Veniţi deoparte în loc pustiu şi odihniţi-vă puţin" (Mc 6, 31). Pe lângă aceasta, pentru ca preoţii să se poată ajuta unii pe alţii în viaţa spirituală şi intelectuală, pentru a putea colabora mai rodnic în slujire şi a evita primejdiile ce pot izvorî din izolare, să fie promovată între ei o anumită viaţă comună sau o formă de comunitate de viaţă care poate îmbrăca diferite aspecte în funcţie de diferitele necesităţi personale sau pastorale: locuirea împreună, unde e posibil, masa în comun, sau cel puţin întâlniri frecvente şi periodice. Trebuie preţuite şi încurajate cu grijă şi asociaţiile care, pe baza unor statute recunoscute de autoritatea competentă bisericească, printr-o regulă de viaţă adaptată şi aprobată şi prin întrajutorarea frăţească, îi ajută pe preoţi să tindă spre sfinţenie în exercitarea slujirii lor şi astfel au drept ţintă servirea întregii preoţimi.
        În sfârşit, datorită aceleiaşi comuniuni în preoţie, preoţii să se ştie în mod deosebit răspunzători faţă de aceia care trec prin dificultăţi: să le dea ajutor la timpul cuvenit, dacă e cazul chiar şi cu o dojană discretă. Pe aceia care au comis vreo greşeală să-i trateze în continuare cu dragoste frăţească şi înţelegere, să se roage lui Dumnezeu stăruitor pentru ei şi să le fie neîncetat adevăraţi fraţi şi prieteni.

        9 - (Relaţiile preoţilor cu laicii)
        Deşi preoţii Noului Testament exercită, în virtutea sacramentului Preoţiei, în Poporul şi pentru Poporul lui Dumnezeu, funcţia înaltă şi indispensabilă de părinţi şi învăţători, totuşi, împreună cu ceilalţi creştini, sunt ucenicii Domnului, pe care harul chemării lui Dumnezeu i-a făcut părtaşi la Împărăţia Lui. În mijlocul tuturor celor renăscuţi prin apa Botezului, preoţii sunt fraţi între fraţi, mădulare ale unuia şi aceluiaşi Trup al lui Cristos, a cărui zidire a fost încredinţată tuturor.
        Aflându-se în fruntea comunităţii, preoţii nu trebuie să-şi caute interesul propriu, ci să caute cele ce sunt ale lui Isus Cristos, unindu-şi eforturile cu credincioşii laici şi purtându-se printre ei după pilda Învăţătorului care, între oameni, "nu a venit pentru a fi slujit, ci ca să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mt 20, 28). Preoţii trebuie să recunoască şi să promoveze sincer demnitatea laicilor şi rolul specific pe care laicii îl au în misiunea Bisericii. Ei trebuie să respecte cum se cuvine dreapta libertate ce le revine tuturor în cetatea pământească. Să-i asculte bucuros pe laici ţinând seama frăţeşte de dorinţele lor şi apreciindu-le experienţa şi competenţa în diversele domenii ale activităţii umane, pentru a putea recunoaşte împreună cu ei semnele timpurilor. Încercând să discearnă spiritele pentru a şti dacă sunt de la Dumnezeu, să descopere cu simţ de credinţă carismele de multe feluri ale laicilor, fie smerite, fie mai înalte, să le recunoască bucuros şi să le încurajeze cu râvnă. Între darurile lui Dumnezeu care se găsesc din belşug printre credincioşi, sunt vrednice de o grijă deosebită acelea care îi atrag pe mulţi dintre ei la o viaţă spirituală mai înaltă. De asemenea să le dea cu încredere laicilor răspunderi în slujba Bisericii, lăsându-le libertate şi spaţiu de acţiune şi chiar invitându-i, când e cazul, să întreprindă activităţi din proprie iniţiativă. În sfârşit, preoţii sunt puşi în mijlocul laicilor pentru a-i călăuzi pe toţi la unitatea dragostei "iubindu-se unii pe alţii cu iubire frăţească, dându-şi întâietate unul altuia" (Rom 12, 10). Este deci datoria lor să armonizeze astfel diferitele mentalităţi încât nimeni să nu se simtă străin în comunitatea credincioşilor. Ei sunt apărătorii binelui comun, de care au grijă în numele Episcopului, şi în acelaşi timp sunt mărturisitori curajoşi ai adevărului, ca nu cumva credincioşii să fie purtaţi de ici colo de orice vânt al învăţăturii. Ei au o răspundere deosebită faţă de aceia care s-au îndepărtat de practica sacramentelor, sau chiar de credinţă, şi, ca buni păstori, nu trebuie să neglijeze a se apropia de ei.
        Ţinând seama de prescripţiile referitoare la ecumenism, nu vor uita de fraţii care nu se bucură de comuniunea bisericească deplină cu noi.
        În sfârşit, vor considera că le sunt încredinţaţi şi toţi aceia care nu-L recunosc pe Cristos ca Mântuitor al lor.
        La rândul lor, creştinii să fie conştienţi de îndatoririle pe care le au faţă de preoţii lor şi să se poarte faţă de ei cu iubire filială, considerându-i păstori şi părinţi; de asemenea, participând la grijile lor, să-i ajute pe cât se poate, prin rugăciune şi faptă, pentru ca aceştia să depăşească mai lesne greutăţile şi să-şi poată îndeplini cu mai mult rod îndatoririle.