Capitolul III

VIAŢA PREOŢILOR

I. CHEMAREA PREOŢILOR LA DESĂVÂRŞIRE

        12 - (Obligaţia de a tinde la sfinţenie)
        Prin sacramentul Preoţiei, preoţii sunt făcuţi asemenea lui Cristos Preotul ca slujitori ai Capului, pentru a face să crească şi a zidi întreg Trupul Lui care este Biserica, în calitate de colaboratori ai Episcopatului. Încă de la consacrarea primită prin Botez, şi ei, ca şi toţi creştinii, au primit semnul şi darul unei chemări şi al unui har atât de mari încât, cu toată slăbiciunea omenească, să poată şi să fie obligaţi să tindă la perfecţiune, după cuvântul Domnului: "Fiţi aşadar desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit" (Mt 5, 48). Ca preoţi, însă, ei sunt obligaţi cu un titlu deosebit să tindă la desăvârşire deoarece, primind o nouă consacrare prin hirotonire, au devenit instrumente vii în mâna lui Cristos, Preotul veşnic, pentru a continua prin timp lucrarea Lui minunată care cu puterea de Sus a reînnoit întregul neam omenesc. Aşadar, întrucât orice preot, în felul său propriu, acţionează în numele lui Cristos reprezentându-L, el este înzestrat cu un har deosebit pentru ca, slujind pe cei încredinţaţi lui şi întregul Popor al lui Dumnezeu, să poată tinde mai eficient la desăvârşirea Aceluia pe care Îl reprezintă, iar slăbiciunea omenească a trupului e vindecată de sfinţenia Lui, care S-a făcut pentru noi Mare Preot "sfânt, nevinovat, nepătat, osebit de cei păcătoşi" (Evr 7, 26).
        Cristos, pe care Tatăl L-a sfinţit, adică L-a consacrat şi L-a trimis în lume, "S-a dat pe Sine pentru noi ca să ne răscumpere de toată fărădelegea şi să-Şi pregătească un popor curat, râvnitor de fapte bune" (Tit 2, 14) şi astfel a intrat, prin Patimă, în gloria Sa; în acelaşi fel şi preoţii, consacraţi prin ungerea Duhului Sfânt şi trimişi de Cristos, nimicesc în ei faptele trupului şi de dedică total slujirii oamenilor şi astfel pot înainta în sfinţenia cu care au fost înzestraţi de Cristos, spre a se apropia de omul desăvârşit.
        De aceea, îndeplinind slujirea Duhului şi a dreptăţii, sunt întăriţi în viaţa spiritului, cu condiţia să se lase învăţaţi de Duhul lui Cristos care le dă viaţă şi îi călăuzeşte. Într-adevăr, preoţii sunt orientaţi spre desăvârşirea vieţii prin înseşi acţiunile sacre de fiecare zi precum şi prin întreaga lor slujire pe care o împlinesc în strânsă unire cu Episcopul şi cu confraţii. Sfinţenia preoţilor, la rândul ei, contribuie în cel mai înalt grad la o mai rodnică îndeplinire a slujirii lor: într-adevăr, chiar dacă harul lui Dumnezeu poate împlini lucrarea mântuirii şi prin slujitori nevrednici, Dumnezeu totuşi doreşte în mod obişnuit să-Şi arate faptele minunate mai degrabă prin oameni care, făcându-se mai ascultători faţă de inspiraţiile şi călăuzirea Duhului Sfânt şi datorită unirii intime cu Cristos şi sfinţeniei vieţii proprii, pot spune cu Apostolul: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2, 20).
        De aceea Sfântul Conciliu, pentru a-şi atinge scopurile pastorale de reînnoire lăuntrică a Bisericii, de răspândire a Evangheliei în lumea întreagă şi de dialog cu lumea contemporană, îndeamnă stăruitor pe toţi preoţii ca, folosind mijloacele eficiente recomandate de Biserică, să tindă la o sfinţenie tot mai înaltă care să facă din ei instrumente din zi în zi mai potrivite în slujba întregului Popor al lui Dumnezeu.

        13 - (Exercitarea triplei îndatoriri preoţeşti pretinde sfinţenie şi în acelaşi timp o favorizează)
        Preoţii ajung la sfinţenie în modul lor propriu îndeplinindu-şi îndatoririle cu sinceritate şi statornicie, în Duhul lui Cristos.
        Slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu, ei citesc şi ascultă zilnic acest cuvânt pe care trebuie să-l transmită şi altora; dacă se şi străduiesc să-l primească în ei înşişi, vor deveni ucenici din ce în ce mai desăvârşiţi ai Domnului, după cuvântul Apostolului Pavel către Timotei: "Spre acestea îndreaptăţi gândul, întru acestea trăieşte, pentru ca înaintarea ta să fie vădită tuturora. Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură: fii statornic în acestea; căci făcând astfel te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă" (1 Tim 4, 15-16). Căutând în ce fel pot transmite mai bine altora cele contemplate, ei vor gusta mai mult "nepătrunsele bogăţii ale lui Cristos" (Ef 3, 8) şi înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu. Neuitând niciodată că Domnul este Acela care deschide inimile şi că înălţimea puterii nu vine de la ei, ci de la Dumnezeu, în însăşi propovăduirea cuvântului ei se vor uni mai strâns cu Cristos Învăţătorul şi vor fi călăuziţi de Duhul Lui. În această comuniune cu Cristos, ei participă la iubirea lui Dumnezeu, al cărei mister ascuns de veacuri a fost dezvăluit în Cristos.
        Slujind cele sfinte, mai ales Jertfa Liturghiei, preoţii acţionează în numele şi ca reprezentanţi ai lui Cristos, care S-a dăruit ca victimă pentru sfinţirea oamenilor; de aceea ei sunt invitaţi să imite ceea ce săvârşesc: celebrând misterul morţii Domnului, să caute să-şi mortifice trupul cu patimile şi poftele lui. În taina Jertfei Euharistice, în care preoţii îşi îndeplinesc funcţia lor principală, se săvârşeşte necontenit lucrarea răscumpărării noastre, şi de aceea se recomandă insistent celebrarea ei în fiecare zi, acesta fiind un act al lui Cristos şi al Bisericii, chiar şi atunci când nu poate fi prezent nici un credincios. Aşadar preoţii, unindu-se cu actul lui Cristos Preotul, se oferă total lui Dumnezeu în fiecare zi şi, hrănindu-se cu Trupul lui Cristos, iau parte din inimă la Iubirea Lui care Se dă ca hrană credincioşilor. De asemenea, în administrarea sacramentelor se unesc cu intenţia şi cu iubirea lui Cristos; acest lucru îl realizează în mod deosebit în administrarea sacramentului Pocăinţei, arătându-se întotdeauna şi pe deplin gata la aceasta ori de câte ori le este cerut în mod rezonabil de către credincioşi. În recitarea Oficiului divin ei dau glas Bisericii care stăruie în rugăciune în numele întregului neam omenesc împreună cu Cristos care este "pururi viu spre a mijloci pentru noi" (Evr 7, 25).
        Conducând şi păstorind Poporul lui Dumnezeu, preoţii sunt îndemnaţi de iubirea Bunului Păstor să-şi dea viaţa pentru oile lor, fiind gata chiar şi la jertfa supremă după exemplul preoţilor care, chiar şi în zilele noastre, nu au pregetat să-şi dea viaţa. Fiind educatori în ale credinţei şi având ei înşişi "încrederea de a intra în Sfânta Sfintelor prin Sângele lui Cristos" (Evr 10, 19), ei se apropie de Dumnezeu "cu inimă sinceră, în plinătatea credinţei" (Evr 10, 22); ei înalţă o speranţă tare pentru credincioşii lor pentru ca, întăriţi fiind de Dumnezeu, să-i poată şi ei întări pe aceia care îndură tot felul de încercări. Fiind conducători ai comunităţii, ei practică asceza specifică păstorilor de suflete: renunţând la avantaje personale, căutând nu folosul propriu, ci folosul celor mulţi, ca aceştia să se mântuiască, progresând continuu în împlinirea îndatoririi pastorale şi fiind gata, dacă e cazul, să pornească pe căi pastorale noi, sub călăuzirea Duhului iubirii care suflă unde vrea.

        14 - (Unitate şi armonie în viaţa preoţilor)
        În lumea de azi, când sunt atâtea îndatoriri cărora oamenii trebuie să le facă faţă şi când este o atât de mare varietate de probleme care îi asaltează şi care foarte adesea trebuie rezolvate urgent, de multe ori ei se află în primejdia de a se risipi în această diversitate de preocupări. Preoţii, fiind implicaţi şi traşi în toate părţile de nenumărate obligaţii ale misiunii lor, se pot întreba, nu fără nelinişte, cum să-şi poată armoniza viaţa interioară cu cerinţele activităţii externe. Această unitate de viaţă nu se poate realiza numai printr-o organizare pur externă a activităţii pastorale sau prin simpla practicare a exerciţiilor de pietate, oricât ar favoriza-o acestea. Preoţii o pot atinge doar urmând, în împlinirea slujirii lor, exemplul lui Cristos Domnul, a cărui mâncare era să facă voia Celui care L-a trimis pentru a-I împlini lucrarea.
        Într-adevăr, pentru a continua să împlinească în lume, prin Biserică, această voinţă a Tatălui, Cristos acţionează prin slujitorii Săi, şi de aceea rămâne pururi izvorul şi principiul de unitate al vieţii acestora. Aşadar preoţii îşi realizează unitatea vieţii unindu-se cu Cristos în descoperirea voinţei Tatălui şi în dăruirea de sine pentru turma ce le-a fost încredinţată. Astfel, ducând viaţa Bunului Păstor, vor găsi în însăşi exercitarea iubirii pastorale legătura desăvârşirii preoţeşti care va realiza unitatea în viaţa şi acţiunea lor. Această iubire pastorală izvorăşte în primul rând din Jertfa euharistică şi de aceea ea este centrul şi rădăcina întregii vieţi a preotului; prin urmare sufletul preoţesc trebuie să se străduiască să reflecte în sine ceea ce se petrece pe altarul de jertfă. Acest lucru nu este cu putinţă decât dacă preoţii pătrund tot mai adânc, prin rugăciune, în misterul lui Cristos.
        Pentru a-şi putea verifica şi concret unitatea de viaţă, ei să reflecteze asupra oricărei acţiuni cercetând care este voinţa lui Dumnezeu, adică în ce măsură acestea sunt conforme cu normele misiunii evanghelice a Bisericii. Într-adevăr, fidelitatea faţă de Cristos nu poate fi despărţită de fidelitatea faţă de Biserică. Iubirea pastorală le cere aşadar preoţilor, dacă nu vor să alerge în zadar, să lucreze mereu în legătură de comuniune cu episcopii şi cu ceilalţi fraţi întru preoţie. Acţionând în acest mod, preoţii îşi vor găsi unitatea propriei vieţi în însăşi unitatea misiunii Bisericii şi astfel vor fi uniţi cu Domnul lor şi, prin El, cu Tatăl în Duhul Sfânt pentru a fi plini de mângâiere şi copleşiţi de bucurie.