Capitolul III
VIAŢA PREOŢILOR
I. CHEMAREA PREOŢILOR LA DESĂVÂRŞIRE
12 -
(Obligaţia de a tinde la sfinţenie)
Prin sacramentul Preoţiei,
preoţii sunt făcuţi asemenea lui Cristos Preotul ca slujitori ai
Capului, pentru a face să crească şi a zidi întreg Trupul
Lui care este Biserica, în calitate de colaboratori ai Episcopatului.
Încă de la consacrarea primită prin Botez, şi ei, ca
şi toţi creştinii, au primit semnul şi darul unei
chemări şi al unui har atât de mari încât, cu
toată slăbiciunea omenească, să poată şi să
fie obligaţi să tindă la perfecţiune, după
cuvântul Domnului: "Fiţi aşadar
desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este
desăvârşit" (Mt 5, 48). Ca
preoţi, însă, ei sunt obligaţi cu un titlu deosebit
să tindă la desăvârşire deoarece, primind o nouă
consacrare prin hirotonire, au devenit instrumente vii în mâna lui
Cristos, Preotul veşnic, pentru a continua prin timp lucrarea Lui
minunată care cu puterea de Sus a reînnoit întregul neam
omenesc. Aşadar, întrucât orice preot, în felul său
propriu, acţionează în numele lui Cristos
reprezentându-L, el este înzestrat cu un har deosebit pentru ca,
slujind pe cei încredinţaţi lui şi întregul Popor al
lui Dumnezeu, să poată tinde mai eficient la
desăvârşirea Aceluia pe care Îl reprezintă, iar
slăbiciunea omenească a trupului e vindecată de sfinţenia
Lui, care S-a făcut pentru noi Mare Preot "sfânt, nevinovat,
nepătat, osebit de cei păcătoşi" (Evr
7, 26).
Cristos, pe care Tatăl L-a
sfinţit, adică L-a consacrat şi L-a trimis în lume,
"S-a dat pe Sine pentru noi ca să ne răscumpere de toată
fărădelegea şi să-Şi pregătească un popor
curat, râvnitor de fapte bune" (Tit 2,
14) şi astfel a intrat, prin Patimă, în gloria Sa; în
acelaşi fel şi preoţii, consacraţi prin ungerea Duhului
Sfânt şi trimişi de Cristos, nimicesc în ei faptele
trupului şi de dedică total slujirii oamenilor şi astfel pot
înainta în sfinţenia cu care au fost înzestraţi de
Cristos, spre a se apropia de omul desăvârşit.
De aceea, îndeplinind
slujirea Duhului şi a dreptăţii, sunt întăriţi
în viaţa spiritului, cu condiţia să se lase
învăţaţi de Duhul lui Cristos care le dă
viaţă şi îi călăuzeşte.
Într-adevăr, preoţii sunt orientaţi spre
desăvârşirea vieţii prin înseşi acţiunile
sacre de fiecare zi precum şi prin întreaga lor slujire pe care o
împlinesc în strânsă unire cu Episcopul şi cu
confraţii. Sfinţenia preoţilor, la rândul ei, contribuie
în cel mai înalt grad la o mai rodnică îndeplinire a
slujirii lor: într-adevăr, chiar dacă harul lui Dumnezeu poate
împlini lucrarea mântuirii şi prin slujitori nevrednici,
Dumnezeu totuşi doreşte în mod obişnuit să-Şi
arate faptele minunate mai degrabă prin oameni care, făcându-se
mai ascultători faţă de inspiraţiile şi
călăuzirea Duhului Sfânt şi datorită unirii intime cu
Cristos şi sfinţeniei vieţii proprii, pot spune cu Apostolul:
"Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine"
(Gal 2, 20).
De aceea Sfântul
Conciliu, pentru a-şi atinge scopurile pastorale de reînnoire
lăuntrică a Bisericii, de răspândire a Evangheliei
în lumea întreagă şi de dialog cu lumea
contemporană, îndeamnă stăruitor pe toţi preoţii
ca, folosind mijloacele eficiente recomandate de Biserică, să
tindă la o sfinţenie tot mai înaltă care să facă
din ei instrumente din zi în zi mai potrivite în slujba întregului
Popor al lui Dumnezeu.
13 -
(Exercitarea triplei îndatoriri preoţeşti pretinde
sfinţenie şi în acelaşi timp o favorizează)
Preoţii ajung la
sfinţenie în modul lor propriu îndeplinindu-şi
îndatoririle cu sinceritate şi statornicie, în Duhul lui
Cristos.
Slujitori ai cuvântului
lui Dumnezeu, ei citesc şi ascultă zilnic acest cuvânt pe care
trebuie să-l transmită şi altora; dacă se şi
străduiesc să-l primească în ei înşişi,
vor deveni ucenici din ce în ce mai desăvârşiţi ai
Domnului, după cuvântul Apostolului Pavel către Timotei:
"Spre acestea îndreaptăţi gândul, întru
acestea trăieşte, pentru ca înaintarea ta să fie vădită
tuturora. Ia aminte la tine însuţi şi la
învăţătură: fii statornic în acestea; căci
făcând astfel te vei mântui pe tine însuţi şi
pe cei ce te ascultă" (1 Tim 4, 15-16).
Căutând în ce fel pot transmite mai bine altora cele
contemplate, ei vor gusta mai mult "nepătrunsele bogăţii
ale lui Cristos" (Ef 3, 8) şi
înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu. Neuitând
niciodată că Domnul este Acela care deschide inimile şi că
înălţimea puterii nu vine de la ei, ci de la Dumnezeu, în
însăşi propovăduirea cuvântului ei se vor uni mai
strâns cu Cristos Învăţătorul şi vor fi
călăuziţi de Duhul Lui. În această comuniune cu
Cristos, ei participă la iubirea lui Dumnezeu, al cărei mister ascuns
de veacuri a fost dezvăluit în Cristos.
Slujind cele sfinte, mai ales
Jertfa Liturghiei, preoţii acţionează în numele şi ca
reprezentanţi ai lui Cristos, care S-a dăruit ca victimă pentru
sfinţirea oamenilor; de aceea ei sunt invitaţi să imite ceea ce
săvârşesc: celebrând misterul morţii Domnului,
să caute să-şi mortifice trupul cu patimile şi poftele lui.
În taina Jertfei Euharistice, în care preoţii îşi
îndeplinesc funcţia lor principală, se
săvârşeşte necontenit lucrarea
răscumpărării noastre, şi de aceea se recomandă
insistent celebrarea ei în fiecare zi, acesta fiind un act al lui Cristos
şi al Bisericii, chiar şi atunci când nu poate fi prezent nici
un credincios. Aşadar preoţii, unindu-se cu actul lui Cristos
Preotul, se oferă total lui Dumnezeu în fiecare zi şi,
hrănindu-se cu Trupul lui Cristos, iau parte din inimă la Iubirea Lui
care Se dă ca hrană credincioşilor. De asemenea, în
administrarea sacramentelor se unesc cu intenţia şi cu iubirea lui
Cristos; acest lucru îl realizează în mod deosebit în
administrarea sacramentului Pocăinţei, arătându-se
întotdeauna şi pe deplin gata la aceasta ori de câte ori le
este cerut în mod rezonabil de către credincioşi. În
recitarea Oficiului divin ei dau glas Bisericii care stăruie în
rugăciune în numele întregului neam omenesc
împreună cu Cristos care este "pururi viu spre a mijloci pentru
noi" (Evr 7, 25).
Conducând şi
păstorind Poporul lui Dumnezeu, preoţii sunt îndemnaţi de
iubirea Bunului Păstor să-şi dea viaţa pentru oile lor,
fiind gata chiar şi la jertfa supremă după exemplul
preoţilor care, chiar şi în zilele noastre, nu au pregetat
să-şi dea viaţa. Fiind educatori în ale credinţei
şi având ei înşişi "încrederea de a intra
în Sfânta Sfintelor prin Sângele lui Cristos" (Evr
10, 19), ei se apropie de Dumnezeu "cu inimă
sinceră, în plinătatea credinţei" (Evr
10, 22); ei înalţă o speranţă tare
pentru credincioşii lor pentru ca, întăriţi fiind de
Dumnezeu, să-i poată şi ei întări pe aceia care
îndură tot felul de încercări. Fiind conducători ai
comunităţii, ei practică asceza specifică păstorilor
de suflete: renunţând la avantaje personale, căutând nu
folosul propriu, ci folosul celor mulţi, ca aceştia să se
mântuiască, progresând continuu în împlinirea
îndatoririi pastorale şi fiind gata, dacă e cazul, să pornească
pe căi pastorale noi, sub călăuzirea Duhului iubirii care
suflă unde vrea.
14 -
(Unitate şi armonie în viaţa preoţilor)
În lumea de azi,
când sunt atâtea îndatoriri cărora oamenii trebuie
să le facă faţă şi când este o atât de
mare varietate de probleme care îi asaltează şi care foarte
adesea trebuie rezolvate urgent, de multe ori ei se află în
primejdia de a se risipi în această diversitate de preocupări.
Preoţii, fiind implicaţi şi traşi în toate
părţile de nenumărate obligaţii ale misiunii lor, se pot
întreba, nu fără nelinişte, cum să-şi poată
armoniza viaţa interioară cu cerinţele activităţii
externe. Această unitate de viaţă nu se poate realiza numai
printr-o organizare pur externă a activităţii pastorale sau prin
simpla practicare a exerciţiilor de pietate, oricât ar favoriza-o
acestea. Preoţii o pot atinge doar urmând, în împlinirea
slujirii lor, exemplul lui Cristos Domnul, a cărui mâncare era
să facă voia Celui care L-a trimis pentru a-I împlini lucrarea.
Într-adevăr, pentru
a continua să împlinească în lume, prin Biserică,
această voinţă a Tatălui, Cristos acţionează prin
slujitorii Săi, şi de aceea rămâne pururi izvorul şi
principiul de unitate al vieţii acestora. Aşadar preoţii
îşi realizează unitatea vieţii unindu-se cu Cristos
în descoperirea voinţei Tatălui şi în dăruirea
de sine pentru turma ce le-a fost încredinţată. Astfel,
ducând viaţa Bunului Păstor, vor găsi în
însăşi exercitarea iubirii pastorale legătura
desăvârşirii preoţeşti care va realiza unitatea
în viaţa şi acţiunea lor. Această iubire
pastorală izvorăşte în primul rând din Jertfa
euharistică şi de aceea ea este centrul şi rădăcina
întregii vieţi a preotului; prin urmare sufletul preoţesc
trebuie să se străduiască să reflecte în sine ceea ce
se petrece pe altarul de jertfă. Acest lucru nu este cu putinţă
decât dacă preoţii pătrund tot mai adânc, prin
rugăciune, în misterul lui Cristos.
Pentru a-şi putea verifica
şi concret unitatea de viaţă, ei să reflecteze asupra
oricărei acţiuni cercetând care este voinţa lui Dumnezeu,
adică în ce măsură acestea sunt conforme cu normele
misiunii evanghelice a Bisericii. Într-adevăr, fidelitatea
faţă de Cristos nu poate fi despărţită de fidelitatea
faţă de Biserică. Iubirea pastorală le cere aşadar
preoţilor, dacă nu vor să alerge în zadar, să lucreze
mereu în legătură de comuniune cu episcopii şi cu
ceilalţi fraţi întru preoţie. Acţionând
în acest mod, preoţii îşi vor găsi unitatea propriei
vieţi în însăşi unitatea misiunii Bisericii şi
astfel vor fi uniţi cu Domnul lor şi, prin El, cu Tatăl în
Duhul Sfânt pentru a fi plini de mângâiere şi
copleşiţi de bucurie.
|