II. EXIGENŢE SPIRITUALE DEOSEBITE ÎN VIAŢA PREOTULUI
15 -
(Umilinţă şi ascultare)
Printre virtuţile cele mai
necesare slujirii preoţeşti trebuie amintită acea
dispoziţie suflettească prin care sunt întotdeauna gata să
caute nu voia lor, ci voia Aceluia care i-a trimis. Căci lucrarea
divină la care au fost chemaţi de Duhul Sfânt întrece
orice puteri omeneşti şi orice înţelepciune
omenească: "Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii ca să
ruşineze pe cei tari" (1 Cor 1, 27).
Conştient de propria slăbiciune, adevăratul slujitor al lui
Cristos lucrează în umilinţă, căutând să
discearnă ce Îi este plăcut lui Dumnezeu şi, "ca
înlănţuit de Duhul", se lasă purtat în toate de
voinţa Aceluia care vrea ca toţi oamenii să fie
mântuiţi; această voinţă o poate descoperi şi
urma în împrejurările zilnice, slujind cu umilinţă
tuturor acelora care, în misiunea primită şi în
multiplele evenimente ale vieţii, îi sunt
încredinţaţi de Dumnezeu.
Pe de altă parte, slujirea
preoţească fiind slujire a Bisericii înseşi, nu poate fi
îndeplinită decât în comuniune ierarhică cu
întregul Corp. Aşadar iubirea pastorală cere ca preoţii,
acţionând în această comuniune, să-şi dedice
voinţa proprie, prin ascultare, servirii lui Dumnezeu şi
fraţilor, primind şi îndeplinind în spirit de
credinţă prescripţiile şi recomandările Supremului
Pontif, ale Episcopului propriu şi ale celorlaţi superiori:
dăruind cu bucurie totul şi pe ei înşişi în
orice însărcinare li se încredinţează, oricât
de smerită şi de săracă. În acest fel ei
păstrează şi întăresc unitatea indispensabilă cu
fraţii lor întru slujire şi mai ales cu aceia pe care Domnul
i-a aşezat conducători văzuţi ai Bisericii Sale; astfel ei
lucrează la zidirea Templului lui Cristos care creşte prin
"toate legăturile întrajutorării". Această
ascultare, care duce la o trăire mai matură a libertăţii
fiilor lui Dumnezeu, pretinde prin natura ei ca, atunci când
mânaţi de iubire caută cu înţelepciune, în
împlinirea misiunii lor, căi noi spre un mai mare bine al Bisericii,
preoţii să-şi prezinte cu încredere iniţiativele
şi să expună insistent nevoile turmei ce le-a fost
încredinţată, fiind totdeauna gata să se supună
judecăţii acelora care exercită o funcţie de conducere
în Biserica lui Dumnezeu.
Prin această
umilinţă şi prin această ascultare responsabilă
şi de bună voie preoţii se fac asemenea chipului lui Cristos,
având în ei aceleaşi simţăminte ca şi Cristos
Isus, care "S-a nimicit pe Sine luând fire de rob...
făcându-se ascultător până la moarte" (Fil
2, 7-8) şi prin această ascultare a învins
şi a răscumpărat neascultarea lui Adam, după cum dă
mărturie Apostolul: "După cum prin neascultarea unui singur om
cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot astfel,
prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi au fost
îndreptăţiţi" (Rom 5,
19).
16 -
(Îmbrăţişarea celibatului ca pe un dar)
Înfrânarea
desăvârşită şi perpetuă pentru
Împărăţia cerurilor, recomandată de Cristos Domnul,
primită cu drag şi păstrată ireproşabil de mulţi
creştini de-a lungul veacurilor şi chiar şi în zilele
noastre, a fost întotdeauna preţuită în mod deosebit de
Biserică, mai ales pentru viaţa preoţească.
Într-adevăr ea este semn şi în acelaşi timp imbold
al iubirii pastorale şi izvor deosebit de rodnicie spirituală
în lume. Ce-i drept, ea nu este pretinsă de însăşi
natura preoţiei, după cum o arată practica Bisericii de la
începuturi şi tradiţia Bisericilor orientale unde, pe
lângă aceia care, împreună cu toţi episcopii, aleg,
prin harul lui Dumnezeu, să păstreze celibatul, există şi
preoţi căsătoriţi foarte buni; recomandând celibatul
bisericesc, acest Sfânt Conciliu nu intenţionează în nici
un fel să schimbe disciplina care este legitim în vigoare în
Bisericile orientale, ci îi îndeamnă cu toată dragostea
pe aceia care, căsătoriţi fiind, au primit preoţia, să
stăruie în chemarea lor sfântă, continuând
să-şi dedice pe deplin şi cu generozitate viaţa pentru
turma ce le-a fost încredinţată.
Însă celibatul este,
din multe puncte de vedere, potrivit cu preoţia. Într-adevăr,
misiunea preotului este în întregime consacrată servirii noii
omeniri pe care Cristos, Învingătorul morţii, o face să se
nască în lume prin Duhul Său şi care îşi are
originea "nu din sânge, nici din voinţă trupească,
nici din voinţă de bărbat, ci de la Dumnezeu" (In
1, 13). Prin fecioria sau celibatul păstrat pentru
Împărăţia Cerurilor, preoţii I se consacră lui
Cristos cu un titlu nou şi privilegiat, I de ataşează mai
uşor cu o inimă neîmpărţită, se dedică mai
liber, în El şi prin El, slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor,
mai disponibili pentru a sluji Împărăţiei Lui şi
operei Lui de regenerare supranaturală şi astfel sunt în stare
într-o măsură mai mare să primească o paternitate mai
largă în Cristos. În acest fel ei dau mărturie în
faţa oamenilor că vor să se consacre în mod exclusiv
îndatoririi încredinţate: de a-i logodi pe creştini cu un
singur Mire şi de a-i aduce lui Cristos ca pe o fecioară curată;
astfel ei evocă acea cununie tainică voită de Dumnezeu, care se
va manifesta pe deplin în veacul viitor: cununia Bisericii cu unicul ei
Mire, Cristos. Pe lângă aceasta, ei devin semn viu al acelei lumi
viitoare ce este deja prezentă prin credinţă şi iubire
şi în care fiii Învierii nu se însoară şi nu
se mărită.
Din aceste motive
întemeiate pe misterul lui Cristos şi pe misiunea Lui, celibatul,
care le era mai întâi doar recomandat preoţilor, a fost apoi,
în Biserica latină, impus prin lege tuturor acelora care se
prezintă la Ordinele sacre. Sfântul Conciliu aprobă şi
confirmă încă o dată această legislaţie
cât priveşte pe aceia care sunt destinaţi preoţiei,
având încredere în Duhul că darul celibatului,
atât de adecvat preoţiei Noului Testament, este dat cu generozitate
de către Tatăl, cu condiţia ca aceia care, prin sacramentul Preoţiei,
participă la Preoţia lui Cristos, ba chiar şi Biserica
întreagă, să-l ceară cu smerenie şi
stăruinţă. Sfântul Conciliu îi îndeamnă
pe toţi preoţii care, încrezători în harul lui
Dumnezeu, au îmbrăţişat cu voinţă liberă
celibatul sacru după exemplul lui Cristos, ca, aderând la
această stare cu hotărâre şi din toată inima şi
perseverând în ea cu fidelitate, să aprecieze
măreţia acestui dar ce le-a fost acordat de Tatăl şi pe
care Domnul îl laudă atât de explicit şi să
aibă în faţa ochilor marile mistere care sunt semnificate
şi împlinite de celibat. În lumea de astăzi
înfrânarea desăvârşită e socotită
imposibilă de mulţi oameni; preoţii trebuie, deci, cu atât
mai mult să ceară cu umilinţă şi
perseverenţă, împreună cu Biserica, harul
fidelităţii, care nu este refuzat niciodată celor care îl
cer, recurgând în acelaşi timp la toate ajutoarele naturale
şi supranaturale care se află la îndemâna tuturor. Mai
ales să nu neglijeze normele ascetice confirmate de experienţa
Bisericii şi care nu sunt mai puţin necesare în lumea de azi.
Sfântul Conciliu îi roagă, aşadar, nu numai pe
preoţi, ci şi pe toţi credincioşii să aibă la
inimă acest dar de preţ al celibatului preoţesc şi să
ceară cu toţii de la Dumnezeu să-l dăruiască mereu,
din belşug, Bisericii Sale.
17 -
(Sărăcia de bunăvoie)
Prin relaţiile
frăţeşti şi prieteneşti dintre ei şi cu
ceilalţi oameni, preoţii pot învăţa să cultive
valorile umane şi să preţuiască bunurile create ca pe
daruri ale lui Dumnezeu. Trăind în mijlocul lumii, să ştie
totuşi întotdeauna că, după cuvântul Domnului
şi Învăţătorului nostru, ei nu sunt din lume.
Aşadar, folosind lucrurile din lume ca şi cum nu le-ar folosi, ei vor
ajunge la acea libertate prin care, eliberaţi de orice grijă
dezordonată, devin ascultători faţă de glasul lui Dumnezeu
în viaţa de toate zilele. Din această libertate şi
docilitate se dezvoltă discernământul spiritual, care îi
face să găsească atitudinea corectă faţă de lume
şi de bunurile pământeşti. Această atitudine este de
mare importanţă pentru preoţi, căci misiunea Bisericii se
îndeplineşte în mijlocul lumii şi bunurile create sunt
indispensabile pentru progresul personal al omului. Să fie aşadar
recunoscători pentru toate cele pe care Tatăl ceresc le
dăruieşte ca ei să poată trăi precum se cuvine. Dar
trebuie şi să discearnă, în lumina credinţei, tot
ceea ce le iese în cale şi astfel să ajungă la o
dreaptă folosire a bunurilor în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu,
respingând tot ceea ce poate fi în dauna misiunii lor.
Căci preoţii,
avându-L pe Domnul "parte" şi "moştenire"
(Num 18, 20), trebuie să folosească
bunurile pământeşti numai în acele scopuri în care
pot fi folosite după învăţătura lui Cristos Domnul
şi după normele Bisericii.
Cât despre bunurile
bisericeşti propriu-zise, preoţii le vor administra după natura
acestora, conform legilor bisericeşti, pe cât se poate cu ajutorul
unor laici competenţi, şi le vor folosi întotdeauna în
acele scopuri în vederea cărora îi este îngăduit
Bisericii să posede bunuri vremelnice, adică pentru organizarea
cultului divin, pentru a asigura clerului o întreţinere demnă
şi pentru a susţine operele de apostolat şi de caritate, mai
ales faţă de cei săraci. În privinţa bunurilor
dobândite prin exercitarea unei îndatoriri bisericeşti,
preoţii, ca şi episcopii, rămânând neatins dreptul
particular, să le folosească în primul rând pentru
întreţinerea lor onestă şi pentru îndeplinirea
îndatoririlor stării proprii; dar să folosească în
slujba Bisericii şi în operele de caritate ceea ce le
rămâne. Aşadar să nu considere funcţia
bisericească drept o sursă de câştig şi nici să
nu folosească veniturile ce le revin de pe urma ei pentru sporirea
avutului personal. De aceea preoţii, nelipindu-şi în nici un
fel inima de bogăţii, să evite pururi orice fel de lăcomie
şi să se ferească atent de orice activitate ce ar putea avea
aspect de comerţ.
Mai mult, ei sunt
îndemnaţi să îmbrăţişeze sărăcia
de bunăvoie, prin care se fac asemenea lui Cristos în chip mai
vizibil, şi mai disponibil pentru slujirea lor sacră.
Într-adevăr, Cristos, bogat fiind, S-a făcut pentru noi
sărac, pentru ca prin sărăcia Lui să ne
îmbogăţească. La rândul lor, apostolii au dat
mărturie prin pilda lor că darul gratuit al lui Dumnezeu trebuie
transmis tot în mod gratuit şi au ştiut la fel de bine să
fie în belşug şi să îndure lipsă. Dar şi o
anumită folosire în comun a lucrurilor, după exemplul
comunităţii de bunuri lăudată în istoria Bisericii
începuturilor, e un mijloc foarte bun pentru a deschide calea iubirii
pastorale şi prin această formă de viaţă preoţii
pot pune în practică în mod lăudabil spiritul de
sărăcie recomandat de Cristos.
Aşadar,
îndemnaţi de Duhul Domnului care L-a uns pe Mântuitorul
şi L-a trimis să binevestească săracilor, preoţii,
precum şi episcopii, să evite tot ce i-ar putea îndepărta
în vreun fel pe cei săraci, eliminând, mai mult decât
toţi ceilalţi ucenici ai lui Cristos, orice umbră de vanitate
în cele ce le aparţin. Să-şi orânduiască astfel
locuinţa încât nimănui să nu îi apară
inaccesibilă şi nimeni, de condiţie oricât de joasă,
să nu se teamă să o frecventeze.
|