III. MIJLOACE DE TRAI SPIRITUALE ŞI MATERIALE

        18 - (Mijloace pentru dezvoltarea vieţii spirituale)
        Pentru a-şi putea trăi mai intens unirea cu Cristos în toate împrejurările vieţii, preoţii, în afară de exercitarea conştientă a slujirii lor, dispun de mijloace comune sau specifice, noi şi vechi, pe care Duhul Sfânt nu a încetat niciodată să le suscite în Poporul lui Dumnezeu şi pe care Biserica le recomandă pentru sfinţirea membrilor săi, ba chiar uneori le porunceşte. Mai presus de toate ajutoarele spirituale, un loc privilegiat îl ocupă actele prin care creştinii se hrănesc cu Cuvântul lui Dumnezeu la masa Scripturii şi a Euharistiei; este evident pentru oricine cât este de importantă frecventarea lor asiduă pentru sfinţirea preoţilor.
        Slujitorii harului sacramental se unesc strâns cu Cristos Mântuitorul şi Păstorul prin primirea rodnică a sacramentelor, mai ales prin spovada sacramentală frecventă: pregătită prin cercetarea zilnică a conştiinţei, aceasta constituie un sprijin foarte preţios pentru indispensabila convertire a inimii la iubirea Părintelui îndurărilor. În lumina credinţei hrănite prin citirea şi meditarea Scripturii, ei pot căuta atent semnele voinţei lui Dumnezeu şi îndemnurile harului Lui în diferitele împrejurări ale vieţii, devenind astfel tot mai docili faţă de misiunea pe care şi-au asumat-o în Duhul Sfânt. Un exemplu minunat al acestei docilităţi poate fi găsit pururi în Preacurata Fecioară Maria, care, călăuzită de Duhul Sfânt, s-a consacrat pe deplin misterului Răscumpărării oamenilor; Mamă a Marelui Preot Veşnic şi Regină a Apostolilor, ocrotitoare a slujirii preoţeşti, ea trebuie să fie cinstită şi iubită de preoţi cu pietate filială.
        Pentru a-şi împlini cu fidelitate slujirea, ei trebuie să aibă la inimă convorbirea zilnică cu Cristos Domnul în vizitarea şi cultul personal al Sfintei Euharistii; ei trebuie să-şi rezerve cu plăcere timp pentru reculegerea spirituală şi să aprecieze direcţia spirituală. În diferite feluri, mai ales prin rugăciunea mentală care şi-a dovedit eficacitatea şi prin diverse forme de rugăciune liber alese, preoţii caută şi imploră de la Dumnezeu adevăratul spirit de adoraţie prin care ei, împreună cu poporul ce le-a fost încredinţat, se unesc în mod intim cu Cristos, Mijlocitorul Noului Legământ, şi astfel, ca fii adoptivi, pot striga: "Abba, Tată!" (Rom 8, 15).

        19 - (Studiu şi ştiinţă pastorală)
        În ceremonialul hirotonirii, preoţii sunt îndemnaţi de Episcop "să fie maturi în ştiinţă", iar "învăţătura lor să fie medicament spiritual pentru Poporul lui Dumnezeu". Dar ştiinţa slujitorului sacru trebuie să fie sacră, pentru că izvorăşte dintr-un izvor sacru şi tinde spre un scop sacru. Aşadar ea se dobândeşte în primul rând din citirea şi meditarea Sfintei Scripturi, dar se şi nutreşte cu folos prin studierea scrierilor Sfinţilor Părinţi şi Învăţători ai Bisericii şi a altor documente ale Tradiţiei. Pe lângă aceasta, pentru a putea da un răspuns pe măsura problemelor ridicate de oamenii de azi, preoţii trebuie să cunoască bine documentele Magisteriului şi mai ales ale Conciliilor şi ale Pontifilor romani şi să consulte pe cei mai buni şi mai serioşi teologi.
        Însă, cum în vremurile noastre cultura umană şi chiar şi ştiinţele sacre înaintează într-un ritm nemaiîntâlnit până acum, preoţii sunt îndemnaţi să-şi desăvârşească în mod corespunzător şi continuu cunoştinţele teologice şi de cultură generală şi astfel să fie mai bine pregătiţi pentru dialogul cu contemporanii lor.
        Pentru a le facilita preoţilor studiul şi deprinderea metodelor celor mai bune de evanghelizare şi apostolat, trebuie să li se pregătească cu toată grija ajutoare potrivite, cum ar fi: organizarea, în funcţie de condiţiile locale, a unor cursuri sau congrese, înfiinţare de centre pentru studiile pastorale, crearea de biblioteci şi o conducere corespunzătoare a studiilor de către o persoană capabilă. Pe lângă aceasta, episcopii trebuie să caute, individual sau împreună cu confraţii, cele mai bune modalităţi pentru ca toţi preoţii lor să poată frecventa periodic, dar mai ales la câţiva ani după hirotonire, cursuri prin care să-şi perfecţioneze metodele pastorale şi cunoştinţele teologice, să-şi întărească viaţa spirituală şi să-şi comunice cu confraţii experienţele apostolice. Prin toate aceste mijloace şi prin altele potrivite să fie ajutaţi cu grijă deosebită şi parohii de curând numiţi şi aceia care sunt destinaţi unei activităţi pastorale noi, precum şi aceia care sunt trimişi în altă dieceză sau la un alt popor.
        În sfârşit, episcopii vor avea grijă ca anumiţi preoţi să se dedice unui studiu aprofundat al ştiinţelor sacre, pentru ca niciodată să nu lipsească profesorii capabili să-i instruiască pe clerici, să-i ajute pe ceilalţi preoţi şi pe credincioşi să-şi dobândească învăţătura necesară şi să încurajeze dezvoltarea sănătoasă a ştiinţelor sacre, absolut indispensabilă Bisericii.

        20 - (Asigurarea unei drepte remunerări)
        Preoţii, fiind dăruiţi slujirii lui Dumnezeu în îndeplinirea funcţiei încredinţate, se cuvine să primească o remunerare dreaptă, "căci vrednic e lucrătorul de plata sa" (Lc 10, 7) şi "Domnul a rânduit celor care vestesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie" (1 Cor 9, 14). De aceea, dacă o astfel de dreaptă remunerare a preoţilor nu este asigurată în alt fel, este de datoria credincioşilor, de vreme ce spre binele lor lucrează preoţii, să se îngrijească pentru ca preoţii să aibă cele necesare spre a duce o viaţă cinstită şi demnă. Episcopii sunt datori să le atragă atenţia credincioşilor asupra acestei obligaţii şi să se îngrijească, fiecare pentru dieceza sa, ori, mai bine, mai mulţi împreună pentru un teritoriu comun, de instituirea unor norme în vederea asigurării corespunzătoare a întreţinerii cuvenite acelora care îndeplinesc sau au îndeplinit o funcţie în slujba Poporului lui Dumnezeu. Cât despre remuneraţia pe care trebuie să o primească fiecare, ţinând seama atât de natura funcţiei cât şi de împrejurările de timp şi de loc, trebuie să fie esenţialmente aceeaşi pentru toţi cei aflaţi în aceleaşi împrejurări, să fie potrivită condiţiei lor şi, pe lângă acestea, să le dea posibilitatea nu numai de a se îngriji cum se cuvine de remunerarea celor aflaţi în serviciul preoţilor, ci şi de a veni personal, într-un fel sau altul, în ajutorul celor săraci, deoarece slujirea săracilor a fost la mare cinste în Biserică încă de la începuturi. În sfârşit, această remuneraţie trebuie să le permită preoţilor să aibă în fiecare an un timp cuvenit şi suficient de concediu, iar episcopii trebuie să aibă grijă ca preoţii să beneficieze realmente de el.
        Însă importanţa primordială trebuie acordată funcţiei îndeplinite de slujitorii altarului. De aceea trebuie să se renunţe la sistemul aşa-zis al "beneficiilor", sau cel puţin el să fie reformat în aşa fel încât aspectul de beneficiu, adică dreptul la venitul cu care este înzestrată funcţia respectivă, să fie socotit secundar, iar pe primul loc să se afle, juridic, funcţia bisericească însăşi; de acum înainte prin aceasta trebuie să se înţeleagă orice îndatorire atribuită în mod stabil, având un scop spiritual.

        21 - (Fond comun şi prevederi sociale)
        Trebuie să stea mereu în faţa ochilor exemplul primilor creştini ai Bisericii din Ierusalim: "Ei aveau toate de obşte" (Fapte 4, 32) şi "li se împărţeau tuturor după nevoile fiecăruia" (Fapte 4, 35). Prin urmare, este cât se poate de potrivit ca cel puţin acolo unde întreţinerea clerului depinde total sau în mare parte de darurile credincioşilor, bunurile oferite în acest scop să fie centralizate de o instituţie diecezană administrată de Episcop cu ajutorul unor preoţi delegaţi şi chiar, acolo unde este util, al unor laici competenţi în probleme economice. Este de dorit şi ca, pe cât posibil, în fiecare dieceză sau regiune să se constituie un fond comun cu care Episcopii să poată face faţă la alte obligaţii faţă de persoane care slujesc Biserica şi să acopere unele necesităţi ale diecezei; tot cu acest fond diecezele mai bogate le vor putea ajuta pe cele mai sărace, ca prisosul unora să acopere lipsa altora. Şi acest fond comun va trebui să fie constituit în primul rând din bunurile oferite de credincioşi, dar şi din alte surse ce vor trebui precizate de normele dreptului.
        Pe lângă aceasta, în ţările în care sistemul de prevederi sociale în favoarea clerului încă nu este organizat corespunzător, Conferinţele Episcopale vor avea grijă ca, ţinând totdeauna seama de legile bisericeşti şi civile, să existe fie organisme diecezane - eventual constituite în federaţii -, fie organisme interdiecezane sau o asociaţie organizată pentru întreg teritoriul, care să realizeze, sub controlul ierarhiei, pe de o parte o activitate de prevenire şi asistenţă medicală corespunzătoare, iar pe de altă parte întreţinerea cuvenită a preoţilor aflaţi în situaţii de boală, de invaliditate sau de bătrâneţe. Preoţii vor susţine un astfel de organism din spirit de solidaritate cu fraţii lor, luând parte astfel la încercările lor, şi în acelaşi timp dându-şi seama că astfel, eliberaţi de grija pentru viitorul propriu, pot practica sărăcia cu mai mult avânt evanghelic şi se pot dedica mai deplin mântuirii sufletelor. În sfârşit, cei care se ocupă de aceasta trebuie să facă în aşa fel încât organismele similare din diferite ţări să fie coordonate între ele pentru a se putea astfel întări şi extinde.