CAPITOLUL III

ACTIVITATEA UMANĂ ÎN LUME

        33 - (Formularea problemei)
        Prin munca şi talentul său, omul s-a străduit întotdeauna să dea o cât mai mare dezvoltare propriei vieţi; însă astăzi, mai ales cu ajutorul ştiinţei şi al tehnicii, şi-a extins şi îşi extinde necontenit stăpânirea asupra naturii aproape în totalitatea ei şi, în special datorită înmulţirii diferitelor forme de schimb între naţiuni, familia umană se recunoaşte treptat şi se constituie ca o comunitate unitară cuprinzând lumea întreagă. Prin aceasta, multe bunuri pe care odinioară omul le aştepta mai ales de la forţe superioare şi le procură astăzi prin activitatea proprie.
        În faţa acestui imens efort, care astăzi s-a extins la întregul neam omenesc, se ridică printre oameni multe întrebări. Care este sensul şi valoarea acestei activităţi? Cum trebuie folosite aceste bogăţii? Spre ce scop tind eforturile individuale şi colective? Biserica, păstrătoare a Tezaurului cuvântului lui Dumnezeu din care se scot principiile ordinii religioase şi morale, chiar dacă nu are întotdeauna un răspuns imediat la fiecare problemă, doreşte să unească lumina Revelaţiei cu experienţa tuturor pentru a lumina drumul pe care a pornit de curând omenirea.

        34 - (Valoarea activităţii umane)
        Un lucru e sigur pentru cei credincioşi: activitatea umană individuală şi colectivă, acest uriaş efort prin care oamenii se străduiesc de-a lungul veacurilor să-şi amelioreze condiţiile de viaţă, privit în sine corespunde planului lui Dumnezeu. Într-adevăr, omul, creat după chipul lui Dumnezeu, a primit misiunea ca, supunându-şi pământul cu tot ce se află pe el, să cârmuiască lumea în dreptate şi sfinţenie şi, recunoscându-L pe Dumnezeu Creator a toate, să se îndrepte şi să îndrepte întreg universul spre El, astfel încât toate lucrurile fiind supuse omului, numele lui Dumnezeu să fie preamărit pe întreg pământul.
        Acest lucru este valabil şi pentru activităţile de fiecare zi. Căci bărbaţii şi femeile care, câştigându-şi existenţa pentru ei şi pentru familia lor, îşi exercită astfel activitatea încât să aducă un serviciu corespunzător societăţii, pot considera pe bună dreptate că prin munca lor ei continuă lucrarea Creatorului, sunt de folos fraţilor lor şi contribuie personal la realizarea planului lui Dumnezeu în istorie.
        Aşadar creştinii, departe de a crede că realizările talentului şi efortului omului se opun puterii lui Dumnezeu ca şi cum făptura raţională ar fi rivală Creatorului, sunt convinşi, dimpotrivă, că izbânzile neamului omenesc sunt semn al măreţiei lui Dumnezeu şi rod al planului Său inefabil. Însă cu cât creşte puterea omului, cu atât se extinde responsabilitatea lui, atât individuală cât şi colectivă. De aici se vede că mesajul creştin nu-i abate pe oameni de la construirea lumii şi nici nu-i îndeamnă să neglijeze binele semenilor lor, ci, dimpotrivă, îi obligă mai mult la îndeplinirea acestei îndatoriri.

        35 - (Orânduirea activităţii umane)
        Activitatea omului porneşte de la om şi este în slujba omului. De fapt, atunci când lucrează, omul nu transformă numai lucrurile şi societatea, ci se perfecţionează şi pe sine însuşi. Învaţă multe lucruri, îşi dezvoltă capacităţile, iese din sine şi se depăşeşte. O astfel de creştere, dacă e bine înţeleasă, este de mai mare valoare decât bogăţiile externe care se pot acumula. Omul are o mai mare valoare prin ceea ce este decât prin ceea ce are. De asemenea, tot ceea ce fac oamenii pentru a dobândi mai multă dreptate, o frăţietate mai largă şi o ordine mai umană în relaţiile sociale valorează mai mult decât cuceririle tehnice. Acestea din urmă pot oferi, într-un fel, materialul pentru progresul uman, dar singure nu îl pot realiza în nici un fel.
        Aceasta este deci norma activităţii umane: să concorde cu adevăratul bine al omenirii, după planul şi voinţa divină, şi să-i permită omului, atât ca individ cât şi ca membru al societăţii, cultivarea şi împlinirea vocaţiei sale integrale.

        36 - (Autonomia legitimă a realităţilor pământeşti)
        Mulţi contemporani ai noştri par a se teme totuşi ca nu cumva o legătură mai strânsă între activitatea umană şi religie să împiedice autonomia oamenilor, sau a societăţilor, sau a ştiinţelor.
        Dacă prin autonomia realităţilor pământeşti înţelegem că lucrurile create şi societăţile înseşi au legi şi valori proprii care trebuie, treptat, descoperite de om, folosite şi organizate, este vorba de o exigenţă absolut legitimă: acest lucru nu este numai cerut de oamenii vremurilor noastre, ci este şi conform cu voinţa Creatorului. Căci din însăşi condiţia lor de creatură, toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa, cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie, cu propriile legi şi cu propria organizare, pe care omul trebuie să le respecte, recunoscând metodele specifice ale fiecărei ştiinţe sau arte. De aceea, cercetarea metodică în toate disciplinele, dacă este efectuată în mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale, nu va fi niciodată în adevărată opoziţie cu credinţa, pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţă provin de la acelaşi Dumnezeu. Mai mult, cel care se străduieşte să cerceteze cu smerenie şi statornicie, tainele realităţii, chiar dacă nu-şi dă seama, este călăuzit de mâna lui Dumnezeu care, susţinând toate lucrurile, le face să fie ceea ce sunt. Să ne fie îngăduit aici să deplângem anumite stări de spirit care au existat chiar şi la creştini, din cauza insuficientei perceperi a autonomiei legitime a ştiinţei, şi care, trezind tensiuni şi conflicte, i-au făcut pe mulţi să ajungă la convingerea că între ştiinţă şi credinţă există opoziţie.
        Dacă, însă, prin cuvintele "autonomia realităţilor pământeşti" se înţelege că lucrurile create nu depind de Dumnezeu şi că omul le poate folosi fără a le referi la Creator, oricine crede în Dumnezeu îşi dă seama cât sunt de false astfel de păreri. Într-adevăr, creatura fără Creator dispare. De altfel, toţi cei care cred, de orice religie ar fi, au perceput întotdeauna glasul şi manifestarea lui Dumnezeu în limbajul creaturilor. Mai mult, prin uitarea de Dumnezeu, creatura însăşi devine de neînţeles.

        37 - (Activitatea umană coruptă de păcat)
        Sfânta Scriptură, în concordanţă cu experienţa veacurilor, îi învaţă pe oameni că progresul uman, care este un mare bine al omului, comportă totuşi o tentaţie gravă: când se tulbură ordinea valorilor iar binele şi răul se amestecă, indivizii şi grupurile au în vedere numai interesele proprii, nu şi ale altora. Astfel lumea nu mai este spaţiul unei adevărate fraternităţi, în timp ce creşterea puterii omenirii ameninţă deja să distrugă însuşi neamul omenesc.
        Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini şi va dura, după cum spune Domnul, până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
        De aceea Biserica lui Cristos, încrezătoare în planul Creatorului, recunoscând că progresul uman poate sluji adevăratei fericiri a oamenilor, nu poate să nu rostească totuşi cuvintele Apostolului: "Nu vă faceţi după chipul lumii acesteia" (Rom 12, 2), adică după acel spirit de vanitate şi de răutate care transformă în instrument de păcat activitatea umană, orânduită spre slujirea lui Dumnezeu şi a omului.
        Dacă cineva se întreabă aşadar cum poate fi învinsă această nenorocire, creştinii afirmă că toate activităţile omului, care sunt zilnic puse în primejdie prin trufie şi prin iubirea neorânduită de sine, trebuie purificate şi duse la desăvârşire prin Crucea şi Învierea lui Cristos. Într-adevăr, răscumpărat de Cristos şi transformat în făptură nouă în Duhul Sfânt, omul poate şi trebuie să iubească şi lucrurile create de Dumnezeu. De la Dumnezeu le-a primit şi le priveşte şi le respectă ca izvorând din mâna lui Dumnezeu. Mulţumind pentru ele Binefăcătorului, folosindu-se şi bucurându-se de făpturi în sărăcia şi libertatea spiritului, omul intră în adevărata posesie a lumii, ca unul care nu are nimic şi totuşi le stăpâneşte pe toate. "Căci toate sunt ale voastre, dar voi, ai lui Cristos, iar Cristos, al lui Dumnezeu (1 Cor 3, 22-23).

        38 - (Activitatea umană dusă la desăvârşire în Misterul pascal)
        Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, El însuşi făcut trup şi locuind pe pământul oamenilor, a intrat ca Omul desăvârşit în istoria lumii, asumând-o şi refăcând-o în Sine. El ne revelează că "Dumnezeu este iubire" (1 In 4, 8) şi în acelaşi timp ne învaţă că legea fundamentală a perfecţiunii omeneşti, şi, de aici, a transformării lumii, este noua poruncă a iubirii. Acelora care cred în dragostea lui Dumnezeu El le dă certitudinea că tuturor oamenilor le este deschisă calea iubirii şi că strădania de a instaura fraternitatea universală nu este zadarnică. În acelaşi timp îi avertizează că această iubire nu trebuie căutată numai în lucrurile mari, ci şi, în primul rând, în împrejurările obişnuite ale vieţii. Îndurând moartea pentru noi toţi, păcătoşii, prin pilda Sa ne învaţă că trebuie să purtăm şi crucea pe care trupul şi lumea o pun pe umerii celor care caută pacea şi dreptatea. Rânduit Domn prin Învierea Sa, Cristos, căruia i-a fost dată toată puterea în Cer şi pe pământ, lucrează de acum înainte în inimile oamenilor prin puterea Duhului Său, nu numai trezind dorinţa după lumea viitoare, ci prin însuşi acest fapt însufleţind, purificând şi întărind acele aspiraţii generoase prin care familia umană se străduieşte să-şi umanizeze viaţa şi să supună acestui scop întreg pământul. Darurile Duhului sunt însă diverse: pe unii îi cheamă să dea mărturie limpede pentru dorul după lăcaşul ceresc şi să-l păstreze viu în familia umană, pe alţii îi cheamă să se dedice slujirii pământeşti a oamenilor, pregătind prin însăşi această slujire premisele pentru Împărăţia Cerurilor. Pe toţi însă îi eliberează, aşa încât, lepădându-se de egoism şi adunând în slujba vieţii omului toate energiile pământeşti, să se avânte spre viitor, spre acel timp în care omenirea însăşi va deveni o jertfă plăcută lui Dumnezeu.
        Domnul a lăsat alor Săi chezăşie a acestei speranţe şi merinde pentru drum Sacramentul credinţei, în care elemente ale naturii, cultivate de om, sunt transformate în Trupul şi Sângele Lui glorios, Cină a comuniunii frăţeşti şi pregustare a Ospăţului ceresc.

        39 - (Pământ nou şi cer nou)
        Nu cunoaştem timpul împlinirii pământului şi a omenirii şi nici nu cunoaştem modul în care va fi transformat universul. Desigur, chipul lumii acesteia, deformat de păcat, trece, însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou în care sălăşluieşte dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului. Atunci, moartea fiind învinsă, fiii lui Dumnezeu vor fi înviaţi în Cristos şi ceea ce a fost semănat în slăbiciune şi în stricăciune se va îmbrăca în nestricăciune. Iubirea şi faptele ei vor dăinui şi întreaga creaţie făcută de Dumnezeu pentru om va fi eliberată de robia deşertăciunii.
        Desigur suntem avertizaţi că nimic nu-i foloseşte omului dacă ar câştiga lumea întreagă dar pe sine însuşi s-ar pierde. Totuşi aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte corpul noii familii umane care poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină. Aşadar, deşi trebuie făcută atent distincţia între progresul pământesc şi creşterea Împărăţiei lui Cristos, totuşi, în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societăţii umane, şi acest progres are o mare importanţă pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
        Valorile ca: demnitatea umană, comuniunea frăţească şi libertatea, adică toate roadele bune ale naturii şi ale strădaniei noastre, pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului şi după porunca Lui, le vom regăsi apoi iarăşi, însă purificate de orice prihană, luminate şi transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui "Împărăţia veşnică şi universală: Împărăţia adevărului şi a vieţii, Împărăţia sfinţeniei şi a harului, Împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii". Aici, pe pământ, Împărăţia este deja prezentă în chip tainic; însă ea va ajunge la desăvârşire la a doua venire a Domnului.