CAPITOLUL IV

MISIUNEA BISERICII ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

        40 - (Relaţia reciprocă dintre Biserică şi lume)
        Tot ce am spus despre demnitatea persoanei umane, despre comunitatea oamenilor, despre sensul adânc al activităţii umane constituie fundamentul relaţiei dintre Biserică şi lume precum şi baza dialogului lor. În acest capitol, presupunând cunoscute toate câte le-a afirmat Conciliul despre misterul Bisericii, Biserica este privită din punct de vedere al existenţei ei în lume, al vieţii şi acţiunii sale împreună cu ea.
        Izvorând din iubirea Tatălui Veşnic, întemeiată în timp de Cristos Răscumpărătorul, adunată laolaltă în Duhul Sfânt, Biserica are un scop mântuitor şi eshatologic care nu poate fi atins pe deplin decât în veacul de apoi. Ea însă este deja prezentă aici pe pământ, este alcătuită din oameni, adică din membri ai cetăţii pământeşti, care sunt chemaţi să formeze, încă în cursul istoriei umane, familia fiilor lui Dumnezeu, ce trebuie să crească necontenit până la venirea Domnului. Unită în vederea bunurilor cereşti şi îmbogăţită cu ele, această familie "a fost constituită şi organizată în această lume ca o societate" de către Cristos şi a fost înzestrată de El "cu mijloace potrivite pentru a o uni în mod vizibil şi social". Astfel Biserica, în acelaşi timp "adunare vizibilă şi comunitate spirituală", străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii; ea constituie, am putea spune, fermentul sau sufletul societăţii omeneşti chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu.
        Ce-i drept, această întrepătrundere între cetatea pământească şi cetatea cerească nu poate fi percepută decât prin credinţă; mai mult, ea rămâne misterul istoriei omeneşti care, până la deplina revelare a slavei fiilor lui Dumnezeu, va fi tulburată de păcat. Dar Biserica, urmărindu-şi propriul scop mântuitor, nu numai că împărtăşeşte omului viaţa divină, ci şi revarsă, într-un fel, asupra lumii întregi lumina acestei vieţi, mai ales vindecând şi înălţând demnitatea persoanei umane, întărind coeziunea socială şi dând activităţii zilnice a oamenilor un sens şi o semnificaţie mai profundă. Astfel, prin fiecare membru şi prin întreaga sa comunitate, Biserica este convinsă că poate contribui mult la umanizarea familiei umane şi a istoriei ei.
        În afară de aceasta, Biserica catolică dă cu bucurie o mare importanţă contribuţiei pe care au adus-o şi o aduc pentru împlinirea aceluiaşi scop celelalte Biserici creştine sau comunităţi bisericeşti într-un efort comun. În acelaşi timp este ferm convinsă că, pentru a pregăti căile Evangheliei, ea poate primi un însemnat şi variat ajutor din partea lumii, fie din partea indivizilor, fie a societăţii, cu înzestrarea şi activitatea lor. Pentru a promova cum se cuvine acest schimb şi ajutor reciproc în cele ce sunt comune Bisericii şi lumii, expunem aici câteva principii generale.

        41 - (Ajutorul pe care Biserica se străduieşte să-l ofere oricărui om)
        Omul de azi se află pe calea unei dezvoltări mai complete a personalităţii sale şi a unei descoperiri şi afirmări progresive a drepturilor proprii. Deoarece Biserica a primit încredinţarea de a face cunoscut misterul lui Dumnezeu care este scopul ultim al omului, ea dezvăluie în acelaşi timp omului sensul existenţei lui proprii, adică adevărul esenţial asupra omului. Biserica ştie bine că numai Dumnezeu, pe care Îl slujeşte, răspunde dorinţelor celor mai profunde ale inimii omeneşti, care nu este niciodată săturată pe deplin cu hrana pământească. Ea mai ştie şi că omul, îndemnat necontenit de Duhul lui Dumnezeu, nu va fi niciodată total indiferent faţă de problema religiei, după cum se dovedeşte nu numai din experienţa veacurilor trecute, ci şi din numeroasele mărturii ale vremurilor noastre. Într-adevăr, omul va dori întotdeauna să ştie, cel puţin confuz, care este semnificaţia vieţii, activităţii şi morţii sale. Însăşi prezenţa Bisericii îi reaminteşte aceste întrebări. Însă numai Dumnezeu, care l-a creat pe om după chipul Său şi l-a răscumpărat din păcat, oferă un răspuns deplin la aceste întrebări, şi anume prin revelaţia săvârşită în Fiul Său făcut om. Oricine Îl urmează pe Cristos, Omul desăvârşit, devine el însuşi mai mult om.
        Pornind de la această credinţă, Biserica poate feri demnitatea naturii umane de toate fluctuaţiile de păreri care, de exemplu, fie că dispreţuiesc trupul omenesc, fie că îl exaltă fără măsură. Nici o lege umană nu poate asigura atât de bine demnitatea personală şi libertatea omului ca Evanghelia lui Cristos încredinţată Bisericii. Această Evanghelie vesteşte şi proclamă libertatea fiilor lui Dumnezeu, respinge orice servitute care decurge în ultimă instanţă din păcat, respectă cu sfinţenie demnitatea conştiinţei şi hotărârea ei liberă, îndeamnă fără preget la valorificarea tuturor talentelor omeneşti în slujba lui Dumnezeu şi pentru binele oamenilor şi, în sfârşit, îl încredinţează pe fiecare om iubirii tuturor. Toate acestea corespund legii fundamentale a economiei creştine. Căci, deşi Dumnezeul Mântuitor este acelaşi cu Dumnezeul Creator, Stăpân în acelaşi timp şi al istoriei omeneşti şi al istoriei mântuirii, totuşi, în însăşi această orânduire divină, nu este suprimată în nici un fel dreapta autonomie a creaturii, şi mai ales a omului, ci, dimpotrivă, este restabilită şi confirmată în demnitatea ei.
        De aceea Biserica, în virtutea Evangheliei ce i-a fost încredinţată, proclamă drepturile oamenilor, recunoaşte şi preţuieşte dinamismul cu care aceste drepturi sunt promovate pretutindeni în vremurile noastre. Această mişcare, însă, trebuie impregnată de spiritul Evangheliei şi ferită de orice fel de falsă autonomie. Suntem, într-adevăr, tentaţi să considerăm că numai atunci drepturile noastre personale sunt pe deplin menţinute când suntem degajaţi de orice normă a Legii dumnezeieşti. Însă pe această cale demnitatea persoanei umane, departe de a fi salvată, se pierde.

        42 - (Ajutorul pe care Biserica se străduieşte să-l dea societăţii umane)
        Unirea familiei umane este mult întărită şi perfecţionată de unitatea familiei fiilor lui Dumnezeu întemeiată în Cristos.
        Desigur, misiunea pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii Sale nu este de ordin politic, economic sau social: scopul pe care i l-a fixat este de ordin religios. Dar tocmai din această misiune religioasă decurg îndatoriri, lumini şi puteri care pot sluji la constituirea şi întărirea comunităţii oamenilor după legea divină. De asemenea, unde este necesar, în funcţie de împrejurările de timp şi de loc, Biserica însăşi poate, ba chiar trebuie să suscite opere destinate slujirii tuturor, dar mai ales a celor săraci, cum ar fi opere de caritate sau altele de acest fel.
        Pe lângă aceasta, Biserica recunoaşte tot ce e bun în dinamismul social de azi, mai ales evoluţia spre unitate, procesul unei sănătoase socializări şi solidarizări pe plan cetăţenesc şi economic. Într-adevăr, promovarea unităţii este în concordanţă cu misiunea profundă a Bisericii, căci ea este "în Cristos, ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc". Astfel, Biserica arată lumii că adevărata unire socială exterioară decurge din unirea minţilor şi inimilor, adică din acea credinţă şi iubire pe care este întemeiată în mod indisolubil unitatea ei în Duhul Sfânt. Căci tăria pe care Biserica o poate insufla societăţii moderne se află în această credinţă şi iubire trăite efectiv, şi nu în exercitarea vreunei dominaţii exterioare cu mijloace pur omeneşti.
        Mai mult, nefiind legată, prin misiunea şi natura sa, de nici o formă anume de cultură şi de nici un semn politic, economic sau social, Biserica poate constitui tocmai datorită acestei universalităţi o legătură deosebit de strânsă între diferitele comunităţi umane şi naţiuni, cu condiţia ca acestea să-i acorde încredere şi să-i recunoască în fapt o adevărată libertate pentru împlinirea acestei misiuni. De aceea Biserica îi îndeamnă pe fiii săi dar şi pe toţi oamenii să depăşească, în acest spirit de familie al fiilor lui Dumnezeu, toate disensiunile dintre naţiuni şi rase şi să consolideze din interior asociaţiile umane legitime.
        Tot ce este adevărat, bun şi drept în cele mai felurite instituţii pe care omenirea şi le-a creat şi continuă să le creeze este privit de Conciliu cu mare respect. El declară de asemenea că Biserica vrea să ajute şi să promoveze toate instituţiile de acest fel în măsura în care depinde de ea şi este în armonie cu misiunea ei. Ea nu are nici o dorinţă mai aprinsă decât aceea de a sluji folosului tuturor, putându-se dezvolta liber sub orice regim ce recunoaşte drepturile fundamentale ale persoanei şi ale familiei şi exigenţele binelui comun.

        43 - (Ajutorul pe care Biserica se străduieşte să-l dea activităţii umane, prin creştini)
        Conciliul îi îndeamnă pe creştini, cetăţeni ai ambelor cetăţi, să se străduiască să-şi împlinească cu fidelitate îndatoririle pământeşti, călăuziţi de spiritul Evangheliei. Sunt departe de adevăr aceia care, ştiind că noi nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare, consideră că din acest motiv îşi pot neglija îndatoririle pământeşti, nedându-şi seama că însăşi credinţa îi obligă mai mult să le împlinească, după chemarea cu care a fost chemat fiecare. Dar nu mai puţin se înşeală aceia care, dimpotrivă, socotesc că se pot cufunda total în activităţile pământeşti ca şi cum ele ar fi cu totul străine de viaţa religioasă - aceasta limitându-se pentru ei numai la acte de cult şi la anumite îndatoriri morale. Această separare care există la mulţi oameni între credinţa pe care o mărturisesc şi viaţa de toate zilele trebuie socotită printre erorile cele mai grave ale vremurilor noastre. Încă din Vechiul Testament profeţii au denunţat cu vehemenţă acest scandal, şi cu atât mai mult în Noul Testament însuşi Isus Cristos a ameninţat că va fi aspru pedepsit. Aşadar să nu fie în nici un fel puse în opoziţie activităţile profesionale şi sociale pe de o parte şi viaţa religioasă pe de altă parte. Creştinul care îşi neglijează îndatoririle pământeşti îşi neglijează îndatoririle faţă de aproapele şi chiar faţă de Dumnezeu însuşi şi îşi pune în primejdie mântuirea veşnică. Să se bucure mai degrabă creştinii, urmând exemplul lui Cristos care a muncit ca meşteşugar, că pot să-şi exercite toate activităţile pământeşti unind într-o sinteză vitală eforturile omeneşti familiale, profesionale, ştiinţifice şi tehnice cu valorile religioase, sub a căror înaltă călăuzire toate sunt coordonate spre slava lui Dumnezeu.
        Îndatoririle şi activităţile pământeşti sunt de competenţa laicilor, deşi nu în mod exclusiv. Aşadar când acţionează, fie individual, fie în colectiv, ca cetăţeni ai lumii, să ia seama nu numai să respecte legile proprii fiecărei discipline, ci şi să caute să-şi însuşească o adevărată competenţă în domeniu. Să le placă să colaboreze cu aceia care urmăresc aceleaşi obiective ca şi ei. Conştienţi de exigenţele credinţei şi întăriţi cu puterea ei, să nu şovăie la momentul potrivit să ia iniţiative şi să le ducă la bun sfârşit. Conştiinţa lor bine formată dinainte este aceea care trebuie să înscrie legea dumnezeiască în viaţa cetăţii pământeşti. De la preoţi laicii să aştepte lumină şi forţă spirituală. Dar să nu creadă că păstorii lor sunt întotdeauna atât de competenţi încât să aibă la îndemână soluţii concrete ori de câte ori se iveşte o problemă, oricât de gravă, şi nici că aceasta este misiunea lor: să-şi asume mai degrabă ei înşişi răspunderea, luminaţi de înţelepciunea creştină şi urmând cu atenţie şi respect învăţătura Magisteriului.
        Deseori viziunea creştină asupra realităţii va fi aceea care îi va determina să prefere o anumită soluţie, după împrejurări. Totuşi, alţi credincioşi vor putea, la fel de sincer, să aibă altă părere, după cum se întâmplă destul de des şi în mod legitim. Dacă soluţiile propuse de o parte şi de cealaltă, chiar împotriva voinţei părţilor, sunt puse uşor în legătură de către mulţi cu mesajul evanghelic, să nu se uite totuşi că în astfel de situaţii nu-i este îngăduit nimănui să revendice exclusiv autoritatea Bisericii în favoarea opiniei sale. Să caute, în schimb, întotdeauna să se lumineze reciproc într-un dialog sincer, păstrând între ei iubirea şi având în primul rând în vedere binele comun.
        Laicii, care trebuie să participe activ la întreaga viaţă a Bisericii, nu numai că sunt datori să impregneze lumea cu spirit creştin, ci sunt chemaţi şi să fie martori ai lui Cristos în toate împrejurările, în sânul comunităţii umane.
        La rândul lor, episcopii, cărora le-a fost încredinţată misiunea de a conduce Biserica lui Dumnezeu, trebuie să vestească împreună cu preoţii lor mesajul lui Cristos în aşa fel încât toate activităţile pământeşti ale credincioşilor să fie scăldate în lumina Evangheliei. Pe lângă aceasta, toţi păstorii să-şi aducă aminte că prin purtarea şi grija lor zilnică ei arată lumii un chip al Bisericii după care oamenii judecă forţa şi adevărul mesajului creştin. Prin viaţă şi prin cuvânt, împreună cu călugării şi cu credincioşii, ei să demonstreze că Biserica, prin însăşi prezenţa sa, cu toate darurile pe care le conţine, este un izvor nesecat al acelor energii de care lumea de azi are cea mai mare nevoie. Să studieze cu râvnă pentru a putea să-şi asume rolul ce le revine în instituirea unui dialog cu lumea şi cu oamenii de orice opinie. În primul rând să aibă însă în suflet cuvintele Conciliului: "Întrucât în zilele noastre neamul omenesc se unifică tot mai mult pe plan civil, economic şi social, este cu atât mai necesar ca preoţii, unindu-şi strădaniile şi munca sub conducerea episcopilor şi a Supremului Pontif, să înlăture orice motiv de dezbinare, pentru ca întreg neamul omenesc să ajungă la unitatea Familiei lui Dumnezeu".
        Deşi Biserica, prin puterea Duhului Sfânt, a rămas Mireasa credincioasă a Domnului său şi nu a încetat niciodată să fie semn de mântuire în lume, ea este totuşi foarte conştientă că, în decursul multelor veacuri, nu au lipsit din ea unii, fie clerici, fie laici, care s-au arătat infideli faţă de Duhul lui Dumnezeu. Şi în vremurile noastre, Biserica îşi dă seama de distanţa mare dintre mesajul pe care îl poartă şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată Evanghelia. Oricare ar fi judecata istoriei asupra acestor neajunsuri, trebuie să fim conştienţi de ele şi să le combatem cu tărie pentru ca ele să nu dăuneze răspândirii Evangheliei. De asemenea, Biserica ştie în ce măsură trebuie să se maturizeze necontenit, pe baza experienţei veacurilor, pentru a-şi dezvolta relaţiile cu lumea. Călăuzită de Duhul Sfânt, Maica Biserică nu încetează "să-i îndemne pe fiii săi la curăţire şi reînnoire pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe faţa ei".

        44 - (Ajutorul pe care Biserica îl primeşte de la lumea de azi)
        După cum este important pentru lume să recunoască Biserica drept realitate socială a istoriei şi ferment al ei, tot astfel Biserica nu ignoră cât a primit de la istoria şi de la evoluţia neamului omenesc.
        Experienţa veacurilor trecute, progresul ştiinţelor, comorile ascunse în diversele forme ale culturii umane, prin care se manifestă mai deplin însăşi natura omului şi se deschid noi căi spre adevăr, toate acestea folosesc şi Bisericii. Într-adevăr, încă de la începutul istoriei sale, el a învăţat să exprime mesajul lui Cristos cu ajutorul conceptelor şi limbilor diferitelor popoare; mai mult, s-a străduit să-l ilustreze cu înţelepciunea filozofilor, şi aceasta pentru a adapta Evanghelia, în limitele cuvenite, atât la înţelegerea tuturor cât şi la exigenţele înţelepţilor. Această propovăduire adaptată a cuvântului revelat trebuie să rămână legea oricărei evanghelizări. Fiindcă în acest fel se poate dezvolta la orice popor capacitatea de a exprima într-un mod ce îi este propriu mesajul lui Cristos şi în acelaşi timp este promovat un schimb viu între Biserică şi diferitele culturi ale popoarelor. Pentru a spori un astfel de schimb, Biserica, mai ales în vremurile noastre când schimbările sunt atât de rapide şi modurile de a gândi atât de variate, are în mod deosebit nevoie de ajutorul unora care, trăind în lume, îi cunosc bine diferitele instituţii şi domenii de activitate şi le înţeleg adânc mentalitatea, fie că aceştia sunt credincioşi sau necredincioşi. Întregul Popor al lui Dumnezeu şi mai ales păstorii şi teologii, au datoria, cu ajutorul Duhului Sfânt, să asculte cu atenţie diferitele limbaje ale timpului nostru, să le discearnă, să le interpreteze şi să le aprecieze la lumina cuvântului divin, pentru ca Adevărul revelat să poată fi perceput şi înţeles tot mai profund şi să poată fi prezentat într-o formă mai adecvată.
        Având o structură socială vizibilă, care este tocmai semnul unităţii sale în Cristos, Biserica se poate îmbogăţi şi se îmbogăţeşte şi din evoluţia vieţii sociale, nu pentru că i-ar lipsi ceva în alcătuirea ce i-a fost dată de Cristos, ci pentru a o cunoaşte mai adânc, a o exprima mai bine şi a o adapta mai fericit la vremurile noastre. Ea însăşi îşi dă seama cu recunoştinţă că primeşte un ajutor variat din partea oamenilor de orice rang sau condiţie, ajutor de care beneficiează atât comunitatea cât şi fiecare dintre fiii ei. Într-adevăr, oricine contribuie la dezvoltarea comunităţii umane în sfera familiei, a culturii, a vieţii economice şi sociale precum şi politice, atât naţionale cât şi internaţionale, aduce un ajutor deloc neglijabil, conform planului lui Dumnezeu, şi comunităţii bisericeşti, în măsura în care aceasta depinde de lumea exterioară. Mai mult, Biserica mărturiseşte că mult ajutor i-a venit şi îi poate veni chiar din opoziţia acelora care i se împotrivesc sau o prigonesc.

        45 - (Cristos, Alfa şi Omega)
        Biserica, fie că ajută lumea, fie că primeşte mult de la ea, tinde spre un singur scop: să vină Împărăţia lui Dumnezeu şi să se realizeze mântuirea întregului neam omenesc. De altfel, tot binele pe care Poporul lui Dumnezeu în timpul peregrinării sale pământeşti îl poate oferi familiei oamenilor decurge din faptul că Biserica este "sacramentul universal de mântuire", dezvăluind şi în acelaşi timp înfăptuind misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de om.
        Într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, El însuşi S-a făcut trup pentru ca, Om desăvârşit, să-i mântuiască pe toţi şi să adune laolaltă toate. Domnul este ţinta istoriei umane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor şi plinirea aspiraţiilor lor. El este Acela pe care Tatăl L-a înviat din morţi, L-a înălţat şi L-a aşezat la dreapta Sa, făcându-L judecător al celor vii şi al celor morţi. Primind viaţa şi fiind adunaţi laolaltă în Duhul Lui, noi peregrinăm spre împlinirea istoriei umane care corespunde total planului iubirii Lui: "ca toate să fie adunate laolaltă în Cristos, cele din cer şi cele de pe pământ" (Ef 1, 10).
        Domnul însuşi spune: "Iată vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele sale. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul" (Ap 22, 12-13).