CAPITOLUL I

DEMNITATEA CĂSĂTORIEI ŞI A FAMILIEI ŞI PROMOVAREA EI

        47 - (Căsătoria şi familia în lumea contemporană)
        Binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale. De aceea creştinii, împreună cu toţi aceia care pun preţ pe această comunitate, se bucură sincer de orice fel de sprijin datorită căruia este încurajată aprecierea acestei comunităţi de iubire şi este stimulat respectul faţă de viaţă, iar soţii şi părinţii sunt ajutaţi în misiunea lor nobilă. Ei aşteaptă rezultate şi mai bune şi se străduiesc să le dezvolte.
        Demnitatea acestei instituţii nu se bucură însă pretutindeni de aceeaşi strălucire, căci este întunecată de poligamie, de plaga divorţului, de aşa-zisa dragoste liberă sau de alte deformări. Mai mult, iubirea conjugală este prea adesea pângărită de egoism, de hedonism şi de practici ilicite împotriva procreării. Pe lângă aceasta, condiţiile economice, socio-psihologice şi politice de astăzi provoacă şi în familie perturbări deloc neglijabile. În sfârşit, în anumite părţi ale lumii sunt privite cu îngrijorare problemele ridicate de creşterea demografică. Toate acestea neliniştesc conştiinţele. În acelaşi timp însă tăria şi soliditatea instituţiei matrimoniale şi familiale se manifestă tocmai prin faptul că transformările profunde ale societăţii de azi, în ciuda dificultăţilor ce izbucnesc de aici, fac să apară, foarte adesea şi în diferite feluri, adevărata natură a acestei instituţii.
        De aceea Conciliul, punând mai bine în lumină anumite puncte esenţiale ale doctrinei Bisericii, vrea să-i lumineze şi să-i întărească pe creştini şi pe toţi oamenii care se străduiesc să ocrotească şi să promoveze demnitatea originară şi înalta valoare sacră a căsătoriei.

        48 - (Sfinţenia căsătoriei şi a familiei)
        Comuniunea intimă de viaţă şi de iubire conjugală, întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii, se întemeiază pe legământul dintre soţi sau, altfel spus, pe consimţământul lor personal irevocabil. Astfel, din actul uman prin care soţii se dăruiesc şi se primesc unul pe altul, se naşte, chiar şi în faţa societăţii o instituţie stabilă, din orânduire divină; această legătură sfântă, care are în vedere atât binele soţilor şi al copiilor cât şi al societăţii, nu depinde de bunul plac al omului. Căci Dumnezeu însuşi este Autorul căsătoriei, pe care a înzestrat-o cu multiple valori şi scopuri: toate sunt de cea mai mare importanţă pentru continuitatea neamului omenesc, pentru progresul personal şi mântuirea veşnică a fiecărui membru al familiei, pentru demnitatea, stabilitatea, pacea şi prosperitatea familiei şi a întregii societăţi umane. Iar, prin însăşi natura lor, instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor, şi prin aceasta îşi află încoronarea. Astfel bărbatul şi femeia care, prin legământul conjugal "nu mai sunt doi, ci un singur trup" (Mt 19, 6), îşi oferă unul altuia ajutor şi slujire prin unirea intimă a persoanelor şi faptelor lor; în felul acesta ei experimentează sensul unităţii lor şi îl aprofundează tot mai deplin. Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei. Cristos Domnul a copleşit cu binecuvântări această iubire cu multe aspecte, născută din izvorul divin al dragostei şi constituită după modelul unirii Lui cu Biserica. Într-adevăr, după cum Dumnezeu i-a ieşit odinioară în întâmpinare poporului Său cu un legământ de iubire şi fidelitate, tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor şi Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul căsătoriei. Mai mult, El rămâne cu ei pentru ca, aşa cum El însuşi a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, tot astfel şi soţii, prin dăruire reciprocă, să se iubească unul pe altul în fidelitate perpetuă. Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască şi este călăuzită şi îmbogăţită de puterea răscumpărătoare a lui Cristos şi de acţiunea mântuitoare a Bisericii, pentru ca soţii să fie realmente duşi la Dumnezeu, să fie ajutaţi şi încurajaţi în misiunea lor sublimă de tată şi mamă. De aceea soţii creştini sunt întăriţi şi, într-un fel, consacraţi printr-un sacrament special în vederea îndatoririlor şi a demnităţii lor; îndeplinindu-şi prin puterea acestuia misiunea conjugală şi familială, pătrunşi de spiritul lui Cristos prin care întreaga lor viaţă este străbătută de credinţă, speranţă şi iubire, ei se apropie tot mai mult de propria desăvârşire şi de sfinţirea reciprocă, contribuind astfel împreună la preamărirea lui Dumnezeu.
        Aşadar, precedaţi de exemplul părinţilor şi de rugăciunea în familie, copiii şi toţi aceia care trăiesc în mediul familiei îşi vor găsi mai uşor calea spre împlinire umană, spre mântuire şi sfinţenie. Cât despre soţi, înzestraţi cu demnitatea şi cu misiunea de tată şi mamă, îşi vor împlini cu râvnă îndatorirea de educatori mai ales pe plan religios, care este în primul rând a lor.
        Copiii, ca membrii vii ai familiei, contribuie în felul lor la sfinţirea părinţilor. Într-adevăr, prin recunoştinţa, pietatea filială şi încrederea lor vor răspunde la binefacerile primite de la părinţi şi îi vor sprijini, ca nişte adevăraţi fii, în greutăţi şi în singurătatea bătrâneţii. Văduvia, acceptată cu curaj ca o continuare a vocaţiei conjugale, va fi respectată de toţi. Familiile îşi vor împărtăşi unele altora cu generozitate bogăţiile spirituale. Astfel familia creştină, fiind născută din căsătorie, care este imagine şi împărtăşire a legământului de iubire dintre Cristos şi Biserică, va face vizibilă tuturor prezenţa vie a Mântuitorului în lume şi natura autentică a Bisericii, atât prin iubirea, rodnicia generoasă, unirea şi fidelitatea soţilor, cât şi prin colaborarea plină de dragoste dintre toţi membrii ei.

        49 - (Dragostea conjugală)
        În repetate rânduri cuvântul lui Dumnezeu îi cheamă pe miri şi pe soţi să-şi nutrească şi să-şi dezvolte cu dragoste curată logodna, şi cu afecţiune neîmpărţită căsătoria. Mulţi dintre contemporanii noştri pun mare preţ pe dragostea autentică între soţ şi soţie, manifestată în diferite feluri, după obiceiurile bune ale popoarelor şi ale veacurilor. Tocmai pentru că este un act eminamente uman, îndreptat de la persoană la persoană în virtutea unei afecţiuni purtate de voinţă, această dragoste cuprinde binele întregii persoane şi de aceea poate înzestra cu o demnitate deosebită modalităţile de exprimare ale trupului şi ale sufletului şi le poate înnobila ca elemente şi semne specifice ale prieteniei conjugale. Domnul a binevoit să vindece, să desăvârşească şi să înalţe cu un dar deosebit al harului şi al iubirii Sale această dragoste. Ea, unind omenescul cu dumnezeiescul, îi călăzeşte pe soţi la dăruirea de sine liberă şi reciprocă, manifestată prin sentimente şi gesturi de tandreţe, şi impregnează întreaga lor viaţă; mai mult, ea se desăvârşeşte şi creşte tocmai prin exercitarea sa generoasă. Aşadar ea este cu mult superioară purei înclinaţii erotice care, cultivată în mod egoist, se spulberă repede şi jalnic.
        Această dragoste este exprimată şi desăvârşită în mod deosebit prin lucrarea proprie căsătoriei. Aşadar, actele prin care soţii se unesc în curăţie şi intimitate sunt oneste şi demne şi, dacă sunt împlinite în mod cu adevărat omenesc, semnifică şi favorizează dăruirea reciprocă prin care ei se îmbogăţesc unul pe altul cu bucurie şi recunoştinţă. Această dragoste, ratificată prin angajament reciproc şi, mai presus de toate, sigilată de un sacrament al lui Cristos, rămâne în mod indisolubil fidelă, cu trupul şi cu gândul, la bine şi la rău, şi de aceea exclude orice fel de adulter şi de divorţ. De asemenea, demnitatea personală egală ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor reciprocă şi deplină face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmată de Domnul. Pentru a face faţă cu statornicie obligaţiilor acestei vocaţii creştine, se cere o putere cu totul deosebită: de aceea soţii, întăriţi de har pentru o viaţă sfântă, să cultive neîncetat tăria în dragoste, mărinimia şi spiritul de sacrificiu şi să le ceară în rugăciune.
        Însă adevărata dragoste conjugală se va bucura de mai multă apreciere şi va forma în jurul ei o opinie publică sănătoasă dacă soţii creştini dau o mărturie strălucită de fidelitate şi de armonie în această dragoste precum şi de devotament în educarea copiilor, şi în acelaşi timp dacă îşi îndeplinesc rolul ce le revine în necesara reînnoire culturală, psihologică şi socială în favoarea căsătoriei şi a familiei. Tinerii trebuie instruiţi în mod corespunzător şi la timp, în primul rând în sânul familiei înseşi, în privinţa demnităţii, funcţiei şi exercitării dragostei conjugale pentru ca, formaţi întru curăţie, la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie.

        50 - (Rodnicia căsătoriei)
        Căsătoria şi dragostea conjugală sunt prin natura lor rânduite în vederea procreării şi creşterii copiilor. Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele însuşi al părinţilor. Dumnezeu, care a spus: "Nu este bine ca omul să fie singur" (Gen 2, 18) şi care "l-a făcut pe om de la început bărbat şi femeie" (Mt 19, 4), voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea Sa creatoare, i-a binecuvântat pe bărbat şi pe femeie zicând: "Creşteţi şi înmulţiţi-vă" (Gen 1, 28). Prin urmare, trăirea autentică a dragostei conjugale, precum şi întreaga structură a vieţii de familie care izvorăşte din ea tind, fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei, să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului care, prin ei, Îşi sporeşte şi Îşi îmbogăţeşte neîncetat familia.
        În îndatorirea lor de a transmite viaţa şi de a educa, îndatorire ce trebuie considerată ca misiunea lor proprie, soţii ştiu că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi, într-un fel, interpreţii ei. Să-şi îndeplinească deci menirea cu toată răspunderea umană şi creştină şi, printr-un respect ascultător faţă de Dumnezeu, prin reflecţie şi strădanie comună, să-şi formeze o judecată dreaptă, ţinând seama atât de binele lor cât şi de al copiilor - fie deja născuţi, fie prevăzuţi a se naşte -, evaluând condiţiile de viaţă atât materiale cât şi spirituale ale epocii şi stării lor şi, în sfârşit, ţinând seama de binele comunităţii familiale, al societăţii vremelnice şi al Bisericii. În ultimă instanţă soţii sunt aceia care trebuie să hotărască, în faţa lui Dumnezeu, în această privinţă. În modul lor de a acţiona, soţii creştini trebuie să fie conştienţi că nu pot proceda după bunul lor plac, ci trebuie să fie totdeauna călăuziţi de conştiinţa lor, care trebuie să se conformeze legii divine, ascultând de Magisteriul Bisericii, care interpretează în mod autentic această lege în lumina Evangheliei. Legea divină arată semnificaţia deplină a dragostei conjugale, o ocroteşte şi o îndreaptă spre desăvârşirea ei cu adevărat omenească. Astfel soţii creştini, încrezători în Providenţa divină şi cultivând spiritul de sacrificiu, Îl preamăresc pe Creator şi tind spre perfecţiune în Cristos atunci când îşi îndeplinesc menirea de a procrea cu simţ de răspundere generos, uman şi creştin. Printre soţii care îşi îndeplinesc în acest mod menirea pe care le-a încredinţat-o Dumnezeu trebuie amintiţi în mod deosebit aceia care, prin hotărâre bine gândită, luată în comun, primesc cu generozitate să crească în mod corespunzător chiar şi un număr mai mare de copii. Cu toate acestea, căsătoria nu a fost instituită numai în vederea procreării; însăşi natura ei de legământ indisolubil între persoane şi binele copiilor cer ca şi dragostea reciprocă dintre soţi să se exprime în modul cuvenit, să sporească şi să se maturizeze. De aceea, chiar dacă lipsesc copiii, uneori atât de doriţi, căsătoria dăinuie ca deplină comuniune de viaţă şi îşi păstrează valoarea şi indisolubilitatea.

        51 - (Dragostea conjugală şi respectul faţă de viaţa omenească)
        Conciliul ştie că soţii, în strădania lor de a-şi orândui armonios viaţa conjugală, sunt adesea stingheriţi de unele condiţii ale vieţii de azi şi pot ajunge în situaţii în care numărul copiilor nu poate fi sporit, cel puţin pentru o vreme, iar trăirea unei iubiri fidele şi deplina comuniune de viaţă se menţin cu mare greutate. Acolo unde intimitatea vieţii conjugale este întreruptă, nu arareori fidelitatea poate fi pusă în primejdie iar binele copiilor poate fi compromis în sensul că educaţia lor este în pericol, ca şi curajul părinţilor de a mai accepta alţii.
        Sunt unii care cutează să propună soluţii reprobabile la aceste probleme, şi nu dau înapoi chiar de la ucidere. Dar Biserica reaminteşte că nu poate exista o adevărată contradicţie între legile divine ale transmiterii vieţii şi acelea care favorizează dragostea conjugală autentică.
        Într-adevăr, Dumnezeu, stăpânul vieţii, le-a încredinţat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viaţa, misiune care trebuie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Aşadar, încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase. Sexualitatea proprie omului precum şi capacitatea umană de a procrea depăşesc în chip minunat ceea ce se petrece pe treptele inferioare ale vieţii; prin urmare, înseşi actele proprii vieţii conjugale, rânduite conform demnităţii umane autentice, trebuie stimate şi respectate. Atunci când este vorba de a pune de acord dragostea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieţii, moralitatea comportamentului nu depinde aşadar numai de sinceritatea intenţiei şi de aprecierea motivelor, ci ea trebuie determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane şi a actelor ei, criterii ce respectă semnificaţia totală a dăruirii reciproce şi a procreării umane în contextul adevăratei iubiri; acest lucru nu este posibil decât dacă este cultivată cu sinceritate virtutea castităţii conjugale. Fiilor Bisericii, întemeiaţi pe aceste principii, nu le este îngăduit, în reglementarea procreării, să meargă pe căi ce sunt condamnate de Magisteriu în interpretarea legii divine.
        Să le fie limpede tuturor că viaţa omului şi îndatorirea de a o transmite nu sunt limitate la lumea aceasta şi nici nu pot fi măsurate şi înţelese numai în cadrul ei, ci se referă mereu la destinul veşnic al oamenilor.

        52 - (Promovarea căsătoriei şi a familiei este o datorie a tuturor)
        Familia este o şcoală de dezvoltare umană. Însă pentru ca ea să-şi poată atinge plinătatea vieţii şi a misiunii, sunt necesare o deschidere de suflet plină de bunăvoinţă, consultarea reciprocă dintre soţi precum şi o colaborare continuă între părinţi în educarea copiilor. Prezenţa activă a tatălui ajută foarte mult la formarea lor, dar şi îngrijirea pe care mama o aduce căminului ei, îngrijire de care au nevoie mai ales copiii mai mici, trebuie să poată fi asigurată, fără a fi pusă pe planul al doilea legitima promovare socială a femeii. Copiii să fie educaţi în aşa fel încât, ajunşi la maturitate, să-şi urmeze cu deplin simţ de răspundere chemarea, inclusiv cea religioasă, şi să-şi poată alege starea de viaţă. Dacă aleg căsătoria, să îşi poată întemeia o familie în condiţii morale, sociale şi economice favorabile. Este datoria părinţilor sau tutorilor ca în întemeierea unei familii să-i călăuzească pe tineri prin sfaturi prudente pe care aceştia să le asculte cu plăcere; se vor feri totuşi de a exercita asupra lor vreo constrângere directă sau indirectă, fie spre a-i împinge la căsătorie, fie pentru a le alege partenerul.
        Astfel familia, loc de întâlnire a mai multor generaţii care se ajută reciproc să dobândească o înţelepciune mai vastă şi să armonizeze drepturile persoanelor cu celelalte exigenţe ale vieţii sociale, constituie temelia societăţii. De aceea, toţi cei ce exercită o influenţă asupra comunităţilor şi grupurilor sociale trebuie să contribuie eficient la promovarea căsătoriei şi a familiei. Puterea de stat să considere că este îndatorirea ei sacră recunoaşterea, ocrotirea şi favorizarea adevăratei lor naturi, ocrotirea moralităţii publice şi promovarea prosperităţii domestice. Dreptul părinţilor de a procrea şi de a-şi educa copiii în sânul familiei trebuie apărat. De asemenea, printr-o legislaţie prevăzătoare şi prin diferite iniţiative, trebuie apăraţi şi sprijiniţi cu ajutoare corespunzătoare aceia care, din nefericire, sunt lipsiţi de familie.
        Creştinii, răscumpărând timpul de faţă şi deosebind ceea ce este veşnic de înfăţişările schimbătoare, vor trebui să promoveze activ valorile căsătoriei şi ale familiei, atât prin mărturia vieţii proprii cât şi printr-o acţiune coordonată cu oamenii de bunăvoinţă; astfel, depăşind dificultăţile, vor face faţă necesităţilor şi intereselor familiei pe măsura timpurilor noi. În acest scop vor fi de mare folos simţul creştin al credincioşilor, dreapta conştiinţă morală a oamenilor, precum şi înţelepciunea şi competenţa specialiştilor în ştiinţele sacre.
        Experţii în ştiinţe, mai ales biologice, medicale, sociale şi psihologice, pot aduce o mare contribuţie la binele căsătoriei şi al familiei şi pentru pacea conştiinţelor dacă, printr-o coordonare a studiilor, se vor strădui să elucideze tot mai profund diferitele condiţii care favorizează o regularizare onestă a procreării umane.
        Este de datoria preoţilor ca, informaţi corespunzător asupra problemelor vieţii de familie, să sprijine vocaţia soţilor în viaţa lor conjugală şi familială prin diferite mijloace pastorale - predicarea cuvântului lui Dumnezeu, cultul liturgic şi alte ajutoare spirituale - să-i încurajeze cu bunătate şi răbdare în greutăţi şi să-i întărească întru iubire pentru a se forma familii cu adevărat exemplare.
        Diferitele opere de apostolat, mai ales asociaţiile de familii, să se străduiască, prin învăţătură şi acţiune, să-i întărească pe tineri şi pe soţi, mai ales pe cei de curând căsătoriţi, şi să-i formeze pentru viaţa familială, socială şi apostolică.
        În sfârşit, soţii înşişi, creaţi după chipul Dumnezeului celui viu şi constituiţi ca adevărate persoane, să fie uniţi în afecţiune reciprocă, în asemănare de gânduri şi în sfinţenie comună, astfel încât, urmându-L pe Cristos, Izvorul vieţii, în bucuriile şi jertfele vocaţiei lor, să devină, prin iubirea lor fidelă, martori ai misterului de iubire pe care Domnul l-a dezvăluit lumii prin moartea şi învierea Sa.