II. CÂTEVA PRINCIPII PRIVIND PROMOVAREA CULTURII

        57 - (Credinţă şi cultură)
        Creştinii, peregrinând spre cetatea cerească, trebuie să caute şi să guste cele de Sus. Prin aceasta, însă, nu numai că nu scade, ci mai degrabă creşte importanţa îndatoririi lor de a lucra împreună cu toţi oamenii la edificarea unei lumi mai umane. Şi într-adevăr, misterul credinţei creştine le oferă stimulente şi ajutoare de nepreţuit pentru a-şi îndeplini cu mai mult elan această sarcină şi mai ales pentru a descoperi sensul deplin al acestei opere prin care cultura îşi dobândeşte locul ei privilegiat în vocaţia integrală a omului.
        Într-adevăr, când omul cultivă pământul cu lucrarea mâinilor sale sau cu ajutorul tehnicii, pentru ca acesta să aducă rod şi să devină locuinţă vrednică a întregii familii umane, şi când îşi asumă în mod conştient rolul în viaţa grupurilor sociale, el împlineşte planul lui Dumnezeu, dezvăluit de la începutul veacurilor, de a supune pământul şi de a desăvârşi creaţia şi se cultivă pe sine însuşi; în acelaşi timp împlineşte marea poruncă a lui Cristos de a se dedica slujirii fraţilor săi.
        Pe de altă parte, când se ocupă cu diferite discipline ca: filozofia, istoria, matematica, ştiinţele naturale, sau cultivă artele, omul poate contribui foarte mult ca familia umană să fie ridicată la cele mai nobile valori ale adevărului, binelui şi frumosului şi la o judecată cu valoare universală: aceasta primeşte astfel lumini noi de la minunata Înţelepciune care era din veşnicie cu Dumnezeu, orânduind toate împreună cu El, desfătându-se pe faţa pământului şi bucurându-se să fie cu fiii oamenilor.
        Prin însuşi acest fapt, spiritul uman, mai liber de sclavia lucrurilor, se poate ridica mai uşor la adorarea şi comtemplarea Creatorului. Mai mult, sub impulsul harului, este dispus să recunoască pe Cuvântul lui Dumnezeu care, înainte de a se face trup pentru a mântui şi a aduna laolaltă toate în Sine, se afla deja în lume ca "Lumina adevărată ce luminează pe tot omul" (In 1, 9).
        Desigur, progresul actual al ştiinţelor şi al tehnicii care, în virtutea metodei lor, nu pot pătrunde până în miezul intim al realităţii, poate favoriza un anume fenomenalism şi agnosticism, atunci când metodele de cercetare pe care le folosesc aceste discipline sunt în mod greşit socotite drept normă supremă de căutare a adevărului. Mai mult, există primejdia ca omul, bazându-se prea mult pe descoperirile de astăzi, să considere că îşi este suficient sieşi şi să nu mai caute lucruri mai înalte.
        Totuşi aceste consecinţe deplorabile nu decurg în mod necesar din cultura modernă şi nici nu trebuie să ne ducă în ispita de a nu-i recunoaşte valorile pozitive. Printre acestea se numără: preocuparea pentru ştiinţe şi fidelitatea neclintită faţă de adevăr în cercetările ştiinţifice, necesitatea de a colabora cu alţii în echipe tehnice specializate, simţul solidarităţii internaţionale, conştiinţa tot mai clară a responsabilităţii experţilor în ajutarea şi chiar în ocrotirea oamenilor, voinţa de a oferi tuturor condiţii de viaţă mai favorabile, mai ales acelora care sunt privaţi de responsabilitate personală, sau care suferă de înapoiere culturală. Toate acestea pot constitui, într-un fel, o pregătire pentru primirea mesajului Evangheliei, pregătire ce poate fi însufleţită de iubirea divină a Aceluia care a venit să mântuiască lumea.

        58 - (Multiplele raporturi între Evanghelia lui Cristos şi cultură)
        Între mesajul mântuirii şi cultura umană există legături multiple. Căci Dumnezeu, revelându-Se poporului Său până la deplina manifestare de Sine în Fiul întrupat, a vorbit conform culturii proprii diverselor epoci.
        De asemenea Biserica, trăind în decursul timpurilor în condiţii variate, s-a folosit de resursele diferitelor culturi pentru a răspândi şi a explica mesajul lui Cristos în propovăduirea ei la toate neamurile, pentru a-l cerceta şi a-l aprofunda, pentru a-l exprima mai bine în celebrarea liturgică şi în viaţa multiformă a comunităţilor de credincioşi.
        Însă, în acelaşi timp, Biserica, trimisă fiind la toate popoarele din toate timpurile şi locurile, nu este legată în mod exclusiv şi indisolubil de nici o rasă şi de nici un neam, de nici un fel anume de viaţă, de nici un obicei vechi sau nou. Mereu fidelă propriei tradiţii şi în acelaşi timp conştientă de misiunea sa universală, ea poate intra în comuniune cu diferitele forme de cultură, ceea ce le îmbogăţeşte atât pe acestea cât şi pe ea însăşi.
        Vestea cea bună a lui Cristos reînnoieşte necontenit viaţa şi cultura omului căzut; combate şi îndepărtează erorile şi relele izvorâte din mereu ameninţătoarea seducţie a păcatului. Ea purifică şi înalţă fără încetare moravurile popoarelor. Prin bogăţiile de Sus, ea dă rodnicie din interior calităţilor spirituale şi înzestrărilor fiecărui popor şi fiecărei epoci, le întăreşte, le completează şi le reface în Cristos. Astfel Biserica, împlinindu-şi propria misiune, prin însuşi acest fapt contribuie la cultură şi civilizaţie şi le stimulează, şi prin acţiunea ei, chiar şi liturgică, îl educă pe om la libertatea interioară.

        59 - (Armonizarea diferitelor aspecte ale culturii)
        Din motivele amintite mai sus, Biserica reaminteşte tuturor că cultura trebuie să fie subordonată perfecţionării integrale a persoanei umane, binelui comunităţii şi al întregii societăţi omeneşti. De aceea, spiritul trebuie cultivat astfel încât să se dezvolte capacitatea de a admira, de a intui, de a contempla, de a-şi forma o judecată personală şi de a-şi înălţa simţul religios, moral şi social.
        Într-adevăr, cultura, decurgând nemijlocit din natura raţională şi socială a omului, are o necontenită nevoie de dreapta libertate pentru a se dezvolta şi de o legitimă autonomie de acţiune, în conformitate cu principiile proprii. Aşadar, ea are dreptul la respect şi se bucură de o anumită inviolabilitate, rămânând neatinse drepturile persoanei şi ale comunităţii, fie particulare, fie universale, între limitele binelui comun. Sfântul Conciliu, reamintind învăţătura Conciliului Vatican I, declară că există "două ordine de cunoaştere" distincte, şi anume, al credinţei şi al raţiunii, şi că Biserica nu este împotrivă "ca artele şi ştiinţele umane să se folosească de principiile proprii şi de metoda proprie fiecăreia în domeniul ce îi aparţine"; de aceea, "recunoscând această dreaptă libertate", ea afirmă legitima autonomie a culturii şi mai ales a ştiinţelor.
        Toate acestea pretind şi ca omul, respectând ordinea morală şi interesul comun, să poată cerceta liber adevărul, să-şi poată afirma şi răspândi părerile şi să poată cultiva artele pe care le doreşte. Aceasta impune, în sfârşit, ca el să fie informat asupra evenimentelor vieţii publice în mod conform adevărului.
        Este datoria autorităţii publice nu să determine caracterul propriu al formelor de cultură, ci să asigure condiţiile şi mijloacele pentru favorizarea vieţii culturale în folosul tuturor, chiar şi în cadrul minorităţilor naţionale. De aceea trebuie evitate cu orice preţ deturnarea culturii de la scopul ei propriu şi aservirea ei faţă de puterea politică şi economică.