CAPITOLUL V

PROMOVAREA PĂCII ŞI CONSTRUIREA COMUNITĂŢII POPOARELOR

        77 - (Introducere)
        În vremea noastră, în care suferinţele şi angoasele ce decurg din ravagiile sau ameninţările războiului apasă încă atât de greu, întreaga familie umană a ajuns într-un moment cu totul decisiv în procesul maturizării sale. Deşi se adună încetul cu încetul şi pretutindeni devine tot mai conştientă de unitatea sa, ea nu-şi va putea duce până la capăt opera care îi revine, de a construi o lume cu adevărat mai umană pentru toţi oamenii şi pe tot pământul, dacă oamenii nu se vor întoarce cu toţii, cu suflet reînnoit, la pacea adevărată. De aceea, mesajul Evangheliei, în armonie cu aspiraţiile şi idealurile cele mai înalte ale neamului omenesc, străluceşte azi cu o lumină nouă atunci când îi proclamă fericiţi pe făcătorii de pace, "căci fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Mt 5, 9).
        Conciliul, punând în lumină ideea autentică şi nobilă a păcii şi condamnând barbaria războiului, îşi propune să lanseze un apel înflăcărat creştinilor pentru ca ei, cu ajutorul lui Cristos, Autorul păcii, să colaboreze cu toţi oamenii pentru a consolida pacea, în dreptate şi iubire, şi pentru a pregăti instrumente de pace.

        78 - (Natura păcii)
        Pacea nu este pura absenţă a războiului, nici nu se reduce la stabilirea unui echilibru între forţe adverse, nici nu se naşte dintr-o dominare despotică, ci este numită, în mod corect şi propriu, "lucrare a dreptăţii" (Is 32, 17). Ea este rodul ordinii înscrise în societatea umană de Divinul ei Întemeietor, şi trebuie înfăptuită de oameni care însetează după o dreptate tot mai desăvârşită. Într-adevăr, întrucât binele comun al neamului omenesc, deşi este reglementat în realitatea sa fundamentală de legea veşnică, totuşi în privinţa exigenţelor sale concrete este supus la neîncetate schimbări pe măsura trecerii timpului, pacea nu este niciodată dobândită definitiv, ci trebuie construită continuu. Pe lângă aceasta, deoarece voinţa omului este labilă şi rănită de păcat, dobândirea păcii cere o stăpânire constantă asupra patimilor din partea fiecărui om, precum şi vigilenţa autorităţii legitime.
        Dar toate acestea nu sunt suficiente. O astfel de pace nu poate fi realizată pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor şi nici fără comunicarea liberă şi plină de încredere a bogăţiilor sufleteşti şi a facultăţilor creatoare, între oameni. Voinţa fermă de a respecta pe ceilalţi oameni, celelalte popoare şi demnitatea lor, precum şi practicare asiduă a fraternităţii umane, sunt absolut necesare pentru a construi pacea. Astfel pacea este şi rodul iubirii care depăşeşte ceea ce poate oferi dreptatea.
        Pacea de pe pământ, care se naşte din iubirea faţă de aproapele, este imaginea şi efectul păcii lui Cristos, ce izvorăşte de la Dumnezeu Tatăl. Căci Fiul Întrupat, Principele păcii, i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu prin Crucea Sa şi, restabilind unitatea tuturor într-un singur popor şi într-un singur trup, a ucis ura în Trupul Său şi, după triumful Învierii Sale, a revărsat în inimile oamenilor Duhul iubirii.
        De aceea, toţi creştinii sunt stăruitor chemaţi ca, "făptuind adevărul în iubire" (Ef 4, 15), să se unească cu oamenii cu adevărat iubitori de pace pentru a implora şi a instaura pacea.
        Însufleţiţi de acelaşi spirit, nu putem să nu-i lăudăm pe aceia care, renunţând la acţiunea violentă în revendicarea drepturilor lor, recurg la mijloace de apărare care sunt, de altfel, la îndemâna şi a celor mai slabi, cu condiţia ca aceasta să se poată îndeplini fără lezarea drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi sau ale comunităţii.
        Întrucât sunt păcătoşi, oamenii sunt şi vor fi mereu ameninţaţi de primejdia războiului, până la venirea lui Cristos. Însă, întru cât, uniţi în iubire, oamenii înving păcatul, ei înving şi violenţa, până ce se va împlini cuvântul: "Îşi vor preface săbiile în pluguri şi lăncile în seceri. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăţa războiul" (Is 2, 4).