I. NECESITATEA DE A EVITA RĂZBOIUL

        79 - (Frânarea atrocităţii războaielor)
        Deşi războaie recente au adus lumii noastre pagube uriaşe, atât materiale cât şi morale, în unele părţi ale globului războaiele continuă încă să facă, zi de zi, ravagii. Mai mult, făcându-se uz în război de arme ştiinţifice de tot felul, cruzimea lui ameninţă să-i ducă pe combatanţi la o barbarie ce o depăşeşte cu mult pe aceea din trecut. Pe lângă aceasta, complexitatea situaţiei actuale şi complicarea relaţiilor internaţionale favorizează prelungirea unor războaie latente, cu noi metode, insidioase şi subversive. În multe cazuri, folosirea procedeelor teroriste este considerată ca un nou mod de a purta război.
        Având în faţa ochilor această stare de degradare a omenirii, Conciliul voieşte, înainte de toate, să reamintească valoarea permanentă a dreptului natural al popoarelor şi a principiilor lui universale. Însăşi conştiinţa neamului omenesc proclamă cu tot mai multă tărie aceste principii. Aşadar acţiunile care li se opun în mod deliberat precum şi ordinele prin care se comandă astfel de acţiuni constituie crime şi nici ascultarea oarbă nu îi poate scuza pe aceia care li se supun. Între aceste acţiuni trebuie amintită, înainte de toate, exterminarea, din orice motiv şi cu orice mijloace, a unui întreg popor, a unei întregi naţiuni sau minorităţi etnice: acestea constituiecrime oribile ce trebuie condamnate cu asprime. Trebuie, în schimb, lăudat în cel mai înalt grad curajul acelora care nu se tem să se opună pe faţă celor care poruncesc astfel de lucruri.
        Există, în privinţa războiului, diferite convenţii internaţionale pe care le-au semnat un mare număr de ţări pentru a face mai puţin inumane acţiunile militare şi urmările lor: astfel sunt convenţiile privitoare la soarta militarilor răniţi şi a prizonierilor şi diferite angajamente de acest fel. Aceste convenţii trebuie respectate; mai mult, cu toţii, şi mai ales autorităţile publice şi experţii în materie să facă tot ce le stă în putinţă pentru ca ele să fie perfecţionate, şi astfel să stăvilească, în mod cât mai eficient, atrocitatea războaielor. Pe lângă aceasta, pare echitabil ca legile să aibă prevederi umane în privinţa acelora care, din motive de conştiinţă, refuză să folosească armele, cu condiţia ca ei să accepte altă formă de a sluji comunitatea umană.
        Desigur, războiul nu a dispărut din lume. Şi atâta timp cât va exista primejdia de război şi va lipsi o autoritate internaţională competentă şi înzestrată cu forţe corespunzătoare, nu se poate nega guvernelor dreptul la legitimă apărare, cu condiţia să fi fost epuizate toate mijloacele de reglementare paşnică. Şefii de state şi alţii care iau parte la răspunderea treburilor de stat au, aşadar, îndatorirea de a ocroti popoarele ce le-au fost încredinţate, privind cu seriozitate probleme atât de grave. Însă una este să porţi război pentru dreapta apărare a popoarelor, şi alta - să vrei să subjugi alte neamuri. Nici puterea armelor nu legitimează orice folosire a ei, militară sau politică, şi nici faptul că a izbucnit, din nefericire, un război, nu înseamnă că totul este îngăduit între părţile adverse.
        La rândul lor, aceia care se dedică slujirii patriei în viaţa militară, să se considere slujitori ai securităţii şi libertăţii popoarelor, şi, dacă îşi împlinesc corect această îndatorire, contribuie cu adevărat la menţinerea păcii.

        80 - (Războiul total)
        Grozăvia şi perversitatea războiului cresc nemăsurat datorită progresului armelor ştiinţifice. Într-adevăr, acţiunile războinice purtate cu astfel de arme pot provoca distrugeri uriaşe şi lipsite de discernământ care, de aceea, depăşesc cu mult limitele legitimei apărări. Mai mult, dacă s-ar utiliza complet mijloacele deja înmagazinate în arsenalurile marilor puteri, s-ar ajunge la o exterminare reciprocă aproape totală a părţilor în conflict, fără a mai vorbi de marile ravagii provocate în lume de efectele funeste ale folosirii unor astfel de arme.
        Toate acestea ne obligă să reexaminăm războiul într-un spirit cu totul nou. Oamenii vremurilor noastre să ştie că vor avea de dat o aspră socoteală pentru acţiunile lor de război. Într-adevăr, de hotărârile lor de astăzi va depinde în mare măsură cursul vremurilor viitoare.
        Luând în consideraţie toate acestea, Sfântul Conciliu, însuşindu-şi condamnările războiului total pronunţate deja de recenţii Suverani Pontifi, declară:
        Orice acţiune războinică îndreptată fără discernământ spre distrugerea unor oraşe întregi sau a unor regiuni vaste împreună cu locuitorii lor este o crimă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului însuşi, crimă ce trebuie condamnată cu tărie şi fără ezitare.
        Riscul deosebit al războiului de astăzi constă în faptul că le oferă, într-un fel, ocazie acelora care posedă cele mai moderne arme ştiinţifice să săvârşească astfel de nelegiuiri şi, printr-o înlănţuire inexorabilă, poate împinge voinţele oamenilor la cele mai atroce decizii. Pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple vreodată în viitor, episcopii din lumea întreagă, adunaţi laolaltă, îi conjură pe toţi oamenii, şi în mod deosebit pe şefii de state şi pe comandanţii supremi, să cântărească necontenit răspunderea uriaşă pe care o poartă în faţa lui Dumnezeu şi în faţa întregii omeniri.

        81 - (Cursa înarmărilor)
        Este adevărat că armele ştiinţifice nu sunt acumulate cu unica intenţie de a fi folosite în timp de război. Într-adevăr, deoarece se socoteşte că puterea defensivă a fiecărei părţi depinde de capacitatea de a răspunde fulgerător adversarului, această acumulare de arme, care se accentuează an de an, foloseşte, în mod paradoxal, la descurajarea eventualilor adversari. Mulţi socotesc că acesta este cel mai eficace dintre mijloacele prin care poate fi asigurată acum o anumită pace între popoare.
        Oricum ar sta lucrurile în privinţa acestui mod de disuasiune, oamenii trebuie să fie convinşi că cursa înarmărilor, la care recurg numeroase naţiuni, nu este o cale sigură pentru o menţinere temeinică a păcii, iar aşa-numitul echilibru care decurge din ea nu înseamnă o pace trainică şi adevărată. Cauzele de război, în loc să fie eliminate, ameninţă mai degrabă să se agraveze pe zi ce trece. În vreme ce se cheltuiesc bogăţii fabuloase pentru dotarea cu arme mereu noi, nu se poate oferi un remediu pe măsură atâtor nevoi presante ale lumii de azi. În loc să se rezolve cu adevărat şi în profunzime conflictele dintre popoare, ele se extind şi în alte părţi ale lumii. Vor trebui alese noi căi, pornind de la reînnoirea spiritelor, pentru a pune capăt acestui scandal şi pentru ca, lumea fiind eliberată astfel de anxietatea care o apasă, să poată fi instaurată adevărata pace.
        De aceea trebuie declarat încă o dată: cursa înarmărilor este o plagă extrem de gravă a omenirii şi afectează în mod intolerabil pe cei săraci. E foarte de temut că, dacă ea persistă, va da naştere într-o bună zi la toate dezastrele aducătoare de moarte ale căror mijloace le pregăteşte deja.
        Avertizaţi asupra calamităţilor pe care neamul omenesc le-a făcut posibile, să folosim răgazul de care ne bucurăm şi care ne-a fost dăruit de Sus pentru ca, mai conştienţi de răspunderea proprie, să găsim căile care să ne permită să ne rezolvăm neînţelegerile într-un mod mai demn de om. Providenţa divină ne cere cu insistenţă să ne liberăm noi înşine de vechea servitute a războiului. Dacă refuzăm să facem acest efort, nu ştim încotro ne va duce calea funestă pe care am pornit.

        82 - (Condamnarea absolută a războiului şi acţiunea internaţională pentru evitarea lui)
        Este limpede aşadar că trebuie să căutăm să pregătim cu toate forţele acea vreme în care, prin acordul general al naţiunilor, se va putea interzice total orice fel de război. Acest lucru pretinde, evident, instituirea unei autorităţi publice universale, recunoscute de toţi, care să fie înzestrată cu o putere eficientă, pentru a asigura tuturor securitatea, respectarea dreptăţii şi garantarea drepturilor. Însă, înainte ca această autoritate, foarte de dorit, să poată fi instituită, e necesar ca forurile internaţionale supreme de astăzi să se dedice energic studierii mijloacelor celor mai apte de a asigura securitatea comună. De vreme ce pacea trebuie să se nască din încrederea reciprocă dintre popoare în loc să fie impusă naţiunilor prin teroarea armelor, toţi trebuie să colaboreze pentru a pune în sfârşit capăt cursei înarmărilor. Reducerea armamentelor să înceapă să devină realitate, nu unilateral, desigur, ci în ritm egal de ambele părţi, în virtutea unor acorduri, însoţite de garanţii adevărate şi eficiente.
        Între timp, nu trebuie subestimate eforturile care s-au făcut şi se fac pentru îndepărtarea primejdiei războiului. Trebuie mai degrabă încurajată bunăvoinţa atâtor oameni care, deşi împovăraţi cu grijile uriaşe ale funcţiilor lor supreme, îndemnaţi de conştiinţa acută a gravelor lor responsabilităţi, se străduiesc să elimine războiul, pe care îl detestă, chiar dacă nu pot face abstracţie de complexitatea situaţiei de fapt. Trebuie înălţate rugăciuni stăruitoare lui Dumnezeu ca să le dea puterea de a întreprinde cu perseverenţă şi de a duce la capăt cu curaj această lucrare de înaltă iubire faţă de oameni care este construirea energică a păcii. În zilele noastre, ea le cere desigur să-şi lărgească mintea şi inima dincolo de hotarele propriei ţări, să renunţe la egoismul naţional şi la ambiţia de a domina peste alte popoare şi să nutrească un respect profund faţă de întreaga omenire, care se îndreaptă deja, atât de trudnic, spre o mai mare unitate.
        În ceea ce priveşte problemele păcii şi ale dezarmării, cercetările aprofundate, curajoase şi neobosite, precum şi congresele internaţionale pe această temă trebuie considerate ca nişte primi paşi spre soluţionarea unor chestiuni atât de grave şi trebuie continuate în viitor, cu mai multă energie, pentru a obţine efecte practice. Oamenii să fie însă foarte atenţi să nu se lase numai pe seama eforturilor câtorva, fără a se preocupa şi de propria lor stare de spirit. Căci şefii de state, care răspund de binele comun al propriei naţiuni şi, în acelaşi timp, sunt promotorii binelui universal, sunt în foarte mare măsură dependenţi de opiniile şi sentimentele mulţimii. Într-adevăr, nu foloseşte la nimic ca ei să caute să facă pace atâta vreme cât sentimente de ostilitate, de dispreţ şi de neîncredere, ura rasială şi prejudecăţile ideologice îi despart pe oameni şi îi dezbină. De aici urgenţa şi necesitatea extremă a unei reînnoiri în formarea mentalităţilor şi a unei noi orientări în opinia publică. Aceia care se dedică activităţii educative, mai ales a tinerilor, sau contribuie la formarea opiniei publice, să considere că au foarte grava îndatorire de a educa la toţi sentimente noi, generatoare de pace. În mod sigur noi toţi suntem datori să ne schimbăm inimile privind la lumea întreagă şi la ceea ce am putea întreprinde cu toţii împreună pentru a duce neamul omenesc spre un destin mai bun.
        Să nu ne amăgim cu speranţe deşarte. Dacă în viitor nu se vor încheia tratate ferme şi cinstite de pace universală, renunţându-se la orice ură şi duşmănie, omenirea, care se află deja în mare primejdie, oricât ar fi de înzestrată cu minunate cuceriri ale ştiinţei, riscă să ajungă în ceasul funest în care nu va putea cunoaşte altă pace decât pacea îngrozitoare a morţii. Totuşi, Biserica lui Cristos, şi în clipa în care, împărtăşind angoasa acestor vremuri, rosteşte aceste cuvinte, îşi păstrează speranţa neclintită. Ea voieşte să prezinte vremurilor noastre, iarăşi şi iarăşi, cu timp şi fără timp, mesajul apostolic: "Iată acum vremea potrivită" pentru transformarea inimilor; "Iată acum ziua mântuirii".