Chapter,Paragraph,Number

 1 binec         |            apostolică!~Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care
 2 Intro,  0,4   |  diferitele şcoli filozofice. Când raţiunea reuşeşte să intuiască şi
 3 Intro,  0,5   |        bine tensiunea spre adevăr, raţiunea sub greutatea unei ştiinţe
 4  I,  1,9      |      pentru că în una cunoaştem cu raţiunea naturală, în alta cu credinţa
 5  I,  1,9      |       afară de adevărurile pe care raţiunea naturală le poate înţelege,
 6  I,  2        |                                    Raţiunea în faţa misterului~
 7  I,  2,13     |       dintre persoane şi determină raţiunea să se deschidă faţă de el
 8  I,  2,13(15) |       creatorul şi stăpânul său şi raţiunea creată este complet supusă
 9  I,  2,14     |   interiorul acestor două momente, raţiunea posedă un spaţiu special
10 II,  1,16     |     orizontul credinţei. De aceea, raţiunea şi credinţa nu pot fi separate
11 II,  1,17     |           de a cerceta adevărul cu raţiunea sa şi în lucrul acesta constă
12 II,  1,18     |          în profunzime tot ceea ce raţiunea căuta să atingă dar fără
13 II,  1,18     |          poporul ales a înţeles că raţiunea trebuie să respecte unele
14 II,  1,18     |         frica de Dumnezeu", căreia raţiunea trebuie să-i recunoască
15 II,  1,20     |            În perspectiva aceasta, raţiunea este valorificată, dar nu
16 II,  1,20     |      Testament credinţa eliberează raţiunea întrucât îi permite să ajungă
17 II,  1,20     |            Într-un cuvânt, omul cu raţiunea ajunge la adevăr, deoarece,
18 II,  2,22     | creaturilor, face în aşa fel încât raţiunea intuieşte "puterea" şi "
19 II,  2,22     |            şi orice femeie, rănind raţiunea care de atunci încoace a
20 II,  2,22     |        claritate: în mod progresiv raţiunea a rămas prizoniera ei însăşi.
21 II,  2,22     |       mântuirii care a răscumpărat raţiunea de slăbiciunea ei, eliberând-o
22 II,  2,23     |            mântuire tocmai ceea ce raţiunea consideră "nebunie" şi "
23 II,  2,23     |   reflecţiile lor despre Dumnezeu. Raţiunea nu poate goli taina iubirii
24 II,  2,23     |    purtătoare. Ce provocare pentru raţiunea noastră şi ce avantaj poate
25 III,  2,33    | antropologice.~Să nu se uite că şi raţiunea are nevoie de a fi susţinută
26 III,  2,33(28)|           mai satisfăcător, atunci raţiunea umană atinge punctul ei
27 III,  2,34    |           cf. In 1,14.18). Ceea ce raţiunea umană caută "fără să cunoască" (
28 IV,  1,41     |       datoria de a arăta în ce fel raţiunea, eliberată de lanţurile
29 IV,  1,41     |           Au acceptat în întregime raţiunea deschisă către absolut şi
30 IV,  1,41     |          în virtutea naturii sale, raţiunea a reuşit să ajungă la binele
31 IV,  1,42     |            de adevăr impulsionează raţiunea ca să meargă mereu mai departe;
32 IV,  1,42     |            Însă în punctul acesta, raţiunea este în stare să descopere
33 IV,  1,42     |      înţeles cu ajutorul raţiunii; raţiunea, culmea cercetării sale,
34 IV,  2,43     |          presupune şi desăvârşeşte raţiunea. Aceasta din urmă, luminată
35 IV,  2,43     |         fel "exerciţiul gândirii"; raţiunea omului nu se nimiceşte nici
36 IV,  3,45     |        mereu mai puternică faţă de raţiunea însăşi. Unii au început
37 IV,  3,48     |       progresive între credinţă şi raţiunea filozofică. Este destul
38 IV,  3,48     |       discernământ, pentru că atât raţiunea cât şi credinţa au sărăcit
39 IV,  3,48     |          slabe una în faţa alteia. Raţiunea, lipsită de aportul Revelaţiei,
40  V,  1,49     |      individualizează în faptul că raţiunea este prin natura ei orientată
41  V,  1,50     |        avantajată recta ratio, sau raţiunea care reflectă corect asupra
42  V,  1,53     |         lui Dumnezeu şi Revelaţia, raţiunea şi credinţa. Conciliul pornea
43  V,  1,55(72) |        parte, Conciliul declară că raţiunea niciodată "nu este în stare
44  V,  1,56     |         căi noi. Credinţa provoacă raţiunea să iasă din orice fel de
45 VI,  1,66     |            Aşadar, este necesar ca raţiunea credinciosului să aibă o
46 VI,  1,67     |            unele adevăruri pe care raţiunea le percepe deja în drumul
47 VI,  1,73     |       filozofic; hotărâtor este ca raţiunea celui credincios să exercite
48 VI,  1,73     |            bună cunoaştere a sa -, raţiunea este într-un fel avertizată,
49 VI,  1,73     |         iese îmbogăţită, pentru că raţiunea descoperă orizonturi noi
50 VI,  2,76     |           teologală, ea eliberează raţiunea de prezumţie, ispită tipică
51 VI,  2,76     |        nişte sarcini care provoacă raţiunea să recunoască că există
52 VI,  2,79     |       putea niciodată să umilească raţiunea în descoperirile sale şi
53 VI,  2,79     |             în ceea ce-o priveşte, raţiunea nu va trebui să piardă niciodată
54 VII,  1,80    |            devin extreme, deoarece raţiunea este chemată să-şi însuşească
55 VII,  1,81    |        pericolul grav de a degrada raţiunea la funcţiuni doar instrumentale,
56 VII,  1,84    |         atunci nu numai că umilesc raţiunea, dar se situează de la sine
57 VII,  1,86    |    căutării adevărului şi nu educă raţiunea - atât teologică cât şi
58 VII,  2,98    |         bine, cognoscibil de către raţiunea umană, se schimbă inevitabil
59 Conclu,  0,100|          convingere că credinţa şi raţiunea "îşi dau un ajutor reciproc",(122)
60 Conclu,  0,101|            a provocat cu siguranţă raţiunea să rămână deschisă în faţa
61 Conclu,  0,101|    semnificaţii ulterioare pe care raţiunea este chemată să le aprofundeze.~