CAPITOLUL IV

RAPORTUL DINTRE CREDINŢĂ ŞI RAŢIUNE

Etape semnificative ale întâlnirii dintre credinţă şi raţiune

36. Conform mărturiei Faptelor apostolilor, vestea creştină se confruntă încă de la început cu curentele filozofice ale timpului. Aceeaşi carte prezintă discuţia pe care a avut-o sfântul Paul la Atena cu "anumiţi filozofi epicuriani şi stoici" (17,18). Analiza exegetică a acelui discurs din Areopag a pus în evidenţă aluziile repetate la convingerile populare de provenienţă în general stoică. Cu siguranţă lucrul acesta nu era întâmplător. Pentru a se face înţeles de păgâni, primii creştini nu puteau în discursurile lor să facă trimiteri doar la "Moise şi la profeţi"; trebuiau să facă apel şi la cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu şi la glasul conştiinţei morale din fiecare om (cf. Rom 1,19-21; 2,14-15; Fap 14,16-17). Apoi deoarece o astfel de cunoaştere naturală, în religia păgână, decăzuse în idolatrie (cf. Rom 1,21-32), apostolul consideră mai înţelept să lege discursul lui de gândirea filozofilor, care încă de la început au opus miturilor şi cultelor misterice concepte mai respectuoase ale transcendenţei divine.

De fapt, unul din eforturile majore pe care filozofii gândirii clasice l-au făcut a fost acela de a curăţa concepţia pe care o aveau oamenii despre Dumnezeu de formele mitologice. După cum ştim, şi religia greacă, nu altfel decât marea parte a religiilor cosmice, era politeistă, ajungând până la divinizarea lucrurilor şi a fenomenelor naturii. Încercările omului de a înţelege originea zeilor şi, prin ei, a universului au aflat prima lor formulare în poezie. Teogoniile rămân, până astăzi, prima mărturie a acestei căutări a omului. Părinţilor filozofiei le-a revenit misiunea de a evidenţia legătura dintre raţiune şi religie. Lărgind privirea spre principiile universale, ei nu s-au mai mulţumit cu miturile antice, ci au voit să ajungă să dea un fundament raţional credinţei lor în divinitate. Astfel s-a făcut un drum care, ieşind din tradiţiile antice locale, intra într-o dezvoltare care corespundea exigenţelor raţiunii universale. Scopul către care se îndrepta o asemenea dezvoltare era conştiinţa critică în legătură cu ceea ce era crezut. Prima care a avut un avantaj dintr-un asemenea drum a fost concepţia despre divinitate. Superstiţiile au fost recunoscute ca atare şi religia a fost, cel puţin în parte, curăţată prin analiza raţională. Pe această bază părinţii Bisericii au deschis un dialog rodnic cu filozofii antici, deschizând drumul către vestirea şi înţelegerea Dumnezeului lui Isus Cristos.