40. În lucrarea aceasta de încreştinare a gândirii platonice şi neoplatonice, merită o menţionare aparte părinţii capadocieni, Dionisie, zis Areopagitul, şi mai ales sfântul Augustin. Marele învăţător occidental venise în contact cu diferite şcoli filozofice, dar toate îl decepţionaseră. Când în faţa lui se prezentă adevărul credinţei creştine, atunci avu puterea de face acea convertire radicală la care filozofii frecventaţi mai înainte nu reuşiseră să-l determine. Motivul îl spune el însuşi: "Din cauza aceasta, punându-mi-se în faţă învăţătura catolică, simţeam că în aceasta mi se impunea să cred într-un mod mai cuviincios şi aproape fără nici un fel de înşelăciune, să cred ceea ce nu se demonstra, ori că ceva exista, dar că nu exista cel pentru care exista, ori că nu exista nimic altceva decât mi se impusese dincolo, la manihei, ca, printr-o îndrăzneaţă promitere a ştiinţei, să fie mai întâi luată în râs credinţa, iar mai apoi să se ordone necesitatea de a crede tot felul de lucruri totalmente fabuloase şi extrem de absurde, tocmai pentru că ele nu putuseră să fie demonstrate".(³⁸) Aceloraşi platonici, la care se făcea referinţă în mod privilegiat, Augustin le reproşa că, deşi au cunoscut scopul către care se îndrepta, au ignorat totuşi calea care conduce la el: Cuvântul întrupat.(³⁹) Episcopul din Hippona reuşi să producă prima mare sinteză a gândirii filozofice şi teologice în care se revărsau curentele gândirii greceşti şi latine. Şi în el, marea unitate a ştiinţei, care afla temeiul său în gândirea biblică, a fost confirmată şi susţinută de profunzimea gândirii speculative. Sinteza făcută de sfântul Augustin va rămâne timp de secole drept forma cea mai înaltă a speculaţiei filozofice şi teologice pe care Occidentul a cunoscut-o vreodată. Tare prin istoria sa personală şi ajutat de o minunată sfinţenie a vieţii, el a fost capabil şi să introducă în lucrările sale numeroase date care, făcând referinţă la experienţă, prevesteau viitoarele dezvoltări ale unor curente filozofice.