44. Printre marile intuiţii ale sfântului Toma se află şi cea referitoare la rolul pe care Duhul Sfânt îl desfăşoară în a face ca ştiinţa umană să se maturizeze în înţelepciune. Chiar din primele pagini din Summa Theologiae (⁴⁸) sfântul Toma vrea să arate primatul acelei înţelepciuni care este darul Spiritului Sfânt şi introduce în cunoaşterea realităţilor divine. Teologia lui permite înţelegerea specificităţii înţelepciunii în legătura sa strânsă cu credinţa şi cunoaşterea divină. Ea cunoaşte prin conformitatea cu natura lucrului, presupune credinţa şi ajunge să formuleze judecata sa dreaptă pornind de la adevărurile credinţei însăşi. "Înţelepciunea enumerată printre darurile Duhului Sfânt este deosebită de cea care este pusă printre virtuţile intelectuale. De fapt aceasta din urmă se dobândeşte prin studiu: aceea în schimb "vine de sus", după cum se exprimă sfântul Iacob. Tot la fel este deosebită şi de credinţă. Deoarece credinţa acceptă adevărul divin aşa cum este, pe când darul înţelepciunii are ca specific să judece conform adevărului divin".(⁴⁹)

Prioritatea care se recunoaşte acestei înţelepciuni, totuşi, nu-l face pe doctorul angelic să uite de prezenţa altor două forme complementare ale înţelepciunii: cea filozofică, care se întemeiază pe puterea pe care o are intelectul, în limitele care îi sunt congenitale, de a cerceta realitatea; şi cea teologică, care se întemeiază pe Revelaţie şi analizează conţinuturile credinţei, ajungând la misterul însuşi al lui Dumnezeu.

Convins înăuntrul său că omne verum a quocumque dicatur a Spiritu Sancto est,(⁵⁰) sfântul Toma a iubit adevărul într-un fel dezinteresat. L-a căutat oriunde putea să se arate, evidenţiind la maximum universalitatea sa. În el, Magisteriul Bisericii a văzut şi apreciat pasiunea pentru adevăr; gândirea lui, tocmai pentru că se menţine întotdeauna în orizontul adevărului universal, obiectiv şi transcendent, a atins "culmile pe care inteligenţa umană nu le-ar fi putut gândi niciodată".(⁵¹) Aşadar, pe bună dreptate poate fi definit "apostolul adevărului".(⁵²) Tocmai pentru că tindea spre adevăr fără rezerve, în realismul lui a ştiut să-i recunoască obiectivitatea. Filozofia lui este într-adevăr filozofia fiinţei şi nu a simplei apariţii.