67. Teologia fundamentală, datorită caracterului ei propriu de disciplină care are rolul de a da motivaţie credinţei (cf. 1Pt 3,15), va trebui să aibă grijă să justifice şi să explice relaţia dintre credinţă şi reflecţia filozofică. Deja Conciliul Vatican I, recuperând învăţătura paulină (cf. Rom 1,19-20), atrăsese atenţia asupra faptului că există adevăruri cognoscibile în mod natural, şi deci filozofic. Cunoaşterea lor constituie o supoziţie necesară pentru a accepta revelaţia lui Dumnezeu. În studierea Revelaţiei şi a credibilităţii sale împreună cu actul de credinţă corespunzător, teologia fundamentală va trebui să arate cum, în lumina cunoaşterii prin credinţă, ies la suprafaţă unele adevăruri pe care raţiunea le percepe deja în drumul său autonom de cercetare. Acestora, Revelaţia le conferă plinătate de sens, orientându-le spre bogăţia misterului revelat, în care îşi află scopul lor ultim. Să ne gândim, de exemplu, la cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu, la posibilitatea de a deosebi revelaţia lui Dumnezeu de alte fenomene sau la recunoaşterea credibilităţii sale, la felul în care limbajul uman vorbeşte în mod semnificativ şi adevărat chiar şi despre ceea ce depăşeşte orice experienţă umană. De la toate aceste adevăruri, mintea este condusă spre recunoaşterea existenţei unei căi în mod real introductivă în credinţă, care poate duce la acceptarea revelaţiei, fără să piardă ceva din propriile principii şi din propria autonomie.(⁹⁰)

În aceeaşi măsură, teologia fundamentală va trebui să arate compatibilitatea intimă dintre credinţă şi exigenţa ei esenţială de a se explica cu ajutorul unei raţiuni în stare să-şi dea propriul asentiment în deplină libertate. Astfel credinţa va şti "să arate în întregime drumul unei raţiuni care caută adevărul cu sinceritate. În felul acesta credinţa, dar al lui Dumnezeu, deşi nu se întemeiază pe raţiune, cu siguranţă nu poate să facă abstracţie de ea; în acelaşi timp, apare necesitatea pentru raţiune de a se întări prin credinţă, ca să descopere orizonturile la care de una singură nu ar putea ajunge".(⁹¹)