76. O a doua stare a filozofiei este aceea pe care mulţi o desemnează prin expresia filozofia creştină. Denumirea este de la sine legitimă, dar nu trebuie să fie răstălmăcită: prin ea nu se vrea să se facă aluzie la o filozofie oficială a Bisericii, de vreme ce credinţa nu este ca atare o filozofie. Prin apelativul acesta se vrea mai degrabă să se indice o filozofare creştină, o speculaţie filozofică concepută în unire vitală cu credinţa. Aşadar nu se face referinţă pur şi simplu la o filozofie elaborată de filozofi creştini, care în cercetarea lor nu au voit să contrazică credinţa. Vorbind de filozofia creştină se intenţionează să se îmbrăţişeze toate acele importante dezvoltări ale gândirii filozofice care nu s-ar fi realizat fără contribuţia, directă sau indirectă, a credinţei creştine.

Aşadar, filozofia creştină are două aspecte: unul subiectiv, care constă în purificarea raţiunii prin credinţă. Ca virtute teologală, ea eliberează raţiunea de prezumţie, ispită tipică căreia filozofii îi sunt cu uşurinţă supuşi. Deja sfântul Paul şi părinţii Bisericii şi, mai aproape de noi, filozofi ca Pascal şi Kierkegaard au înfierat-o. Prin umilinţă, filozoful dobândeşte şi curajul de a înfrunta unele chestiuni care cu greu ar putea fi rezolvate dacă nu se iau în consideraţie datele primite din Revelaţie. De exemplu, să ne gândim la problemele răului şi ale suferinţei, la identitatea personală a lui Dumnezeu şi la întrebarea legată de sensul vieţii sau, mai direct, la întrebarea metafizică radicală: "De ce există ceva?".

Există apoi aspectul obiectiv, referitor la conţinuturi: Revelaţia propune cu claritate unele adevăruri care, deşi nu sunt în mod natural inaccesibile raţiunii, probabil nu ar fi fost niciodată descoperite de ea, dacă ar fi fost lăsată în seama ei. În orizontul acesta se situează chestiuni cum ar fi conceptul unui Dumnezeu personal, liber şi creator, care a avut atâta importanţă în dezvoltarea gândirii filozofice şi, în special, pentru filozofia fiinţei. Acestui domeniu îi aparţine şi realitatea păcatului, aşa cum apare ea în lumina credinţei, care ajută la punerea din punct de vedere filozofic în mod adecvat a problemei răului. Dar şi concepţia persoanei ca fiinţă spirituală este o specială originalitate a credinţei: vestea creştină a demnităţii, egalităţii şi libertăţii oamenilor a influenţat cu siguranţă reflecţia filozofică pe care au înfăptuit-o filozofii moderni. Mai aproape de noi, se poate menţiona descoperirea importanţei pe care o are pentru filozofie evenimentul istoric, centru al Revelaţiei creştine. Nu întâmplător acesta a devenit pivotul filozofiei istoriei, care se prezintă ca un capitol nou al căutării umane a adevărului.

Între elementele obiective ale filozofiei creştine intră şi necesitatea de a explora raţionalitatea unor adevăruri exprimate de Sfânta Scriptură, cum ar fi posibilitatea unei chemări supranaturale a omului şi chiar păcatul originar. Acestea sunt nişte sarcini care provoacă raţiunea să recunoască că există adevăr şi raţional mult dincolo de graniţele strâmte între care ea ar fi înclinată să se închidă. Aceste tematici lărgesc de fapt domeniul raţional.

Speculând asupra acestor conţinuturi, filozofii nu au devenit teologi, deoarece nu au căutat să înţeleagă şi să ilustreze adevărurile credinţei pornind de la Revelaţie. Au continuat să lucreze pe propriul lor teren şi cu propria metodologie pur raţională, dar lărgind cercetarea lor la noi domenii ale adevărului. Se poate spune că, fără această influenţă stimulatoare a cuvântului lui Dumnezeu, o bună parte din filozofia modernă şi contemporană nu ar exista. Datul păstrează toată importanţa sa, chiar şi în faţa descurajatoarei constatări că nu puţini gânditori din aceste secole din urmă au părăsit ortodoxia creştină.