79. Explicând ulterior conţinuturile Magisteriului precedent, intenţionez în această ultimă parte să arăt unele exigenţe pe care teologia - sau mai bine zis, mai înainte de ea cuvântul lui Dumnezeu - le pune astăzi gândirii filozofice şi filozofiilor contemporane. După cum am arătat deja, filozoful trebuie să procedeze conform cu regulile proprii şi să se bazeze pe principiile proprii; adevărul, totuşi, nu poate fi decât unul singur. Revelaţia, prin conţinuturile sale, nu va putea niciodată să umilească raţiunea în descoperirile sale şi autonomia ei legitimă; însă, în ceea ce-o priveşte, raţiunea nu va trebui să piardă niciodată capacitatea ei de a se întreba şi de a întreba, cu conştiinţa că nu se poate erija în valoare absolută sau exclusivă. Adevărul revelat, oferind plinătatea de lumină asupra fiinţei pornind de la splendoarea care provine din Fiinţa subzistentă, va lumina drumul reflecţiei filozofice. În concluzie, Revelaţia creştină devine adevăratul punct de legătură şi de confruntare între gândirea filozofică şi cea teologică în raportarea lor reciprocă. Aşadar, e de dorit ca teologii şi filozofii să se lase călăuziţi de unica autoritate a adevărului astfel încât să se elaboreze o filozofie în consonanţă cu cuvântul lui Dumnezeu. Această filozofie va fi terenul de întâlnire între culturi şi credinţa creştină, locul de înţelegere între credincioşi şi necredincioşi. Va fi un ajutor dat credincioşii pentru a se convinge mai de aproape că profunzimea şi autenticitatea credinţei este favorizată când este unită cu gândirea şi nu renunţă la ea. Încă o dată, lecţia părinţilor ne călăuzeşte în această convingere: "Credinţa nu este altceva decât gândirea care consimte (?). Oricine crede gândeşte, şi crezând gândeşte şi gândind crede (?). Credinţa dacă nu este gândită este nulă".(⁹⁵) Şi în continuare: "Dacă se dă deoparte consimţământul, se dă deoparte credinţa, deoarece fără consimţământ nu se crede nicidecum".(⁹⁶)