6. Sigură datorită competenţei care derivă din faptul că este păstrătoarea Revelaţiei lui Isus Cristos, Biserica intenţionează să afirme din nou necesitatea reflecţiei asupra adevărului. Acesta este motivul pentru care am hotărât să mă adresez vouă, veneraţi confraţi întru episcopat, cu care împart misiunea de a vesti "limpede adevărul" (2Cor 4,2), ca şi teologilor şi filozofilor cărora le revine sarcina de a cerceta diversele aspecte ale adevărului, dar şi persoanelor care sunt în căutare, pentru a împărtăşi câteva reflecţii despre drumul care conduce la înţelepciunea adevărată, pentru ca oricine care are în inimă dragostea faţă de el să poată să parcurgă calea dreaptă pentru a ajunge la el şi să găsească în el odihnă după oboseala sa şi bucurie spirituală.

Înainte de toate, mă îndeamnă la această iniţiativă conştiinţa care este exprimată prin cuvintele Conciliului Vatican II, când afirmă că episcopii sunt "martori ai adevărului divin şi catolic".(³) Aşadar, a da mărturie despre adevăr este o sarcină care a fost încredinţată nouă episcopilor; nu putem renunţa la el fără a sărăci slujirea pe care am primit-o. Afirmând din nou adevărul credinţei, putem să dăm iarăşi omului din timpul nostru încrederea naturală în capacităţile sale cognitive şi să oferim filozofiei o provocare pentru ca să recupereze şi să dezvolte demnitatea sa întreagă.

Un motiv ulterior mă face să scriu aceste reflecţii. În scrisoarea enciclică Veritatis splendor, am atras atenţia asupra "unor adevăruri fundamentale din doctrina catolică care în contextul actual riscă să fie deformate sau negate".(⁴) Prin prezenta scrisoare, doresc să continui acea reflecţie concentrând atenţia asupra însăşi temei adevărului şi asupra temeiului său în raport cu credinţa. De fapt, nu se poate nega că perioada aceasta de schimbări rapide şi complexe nu expune mai ales tinerele generaţii, cărora le aparţine şi de care depinde viitorul, la senzaţia de a fi private de autentice puncte de referinţă. Exigenţa unui temei pe care să se construiască existenţa personală şi socială se face simţită într-o manieră presantă mai ales când se verifică constrângerea de a constata caracterul fragmentar al unor propuneri care ridică efemerul la rangul de valoare, înşelând asupra posibilităţii de a ajunge la adevăratul sens al existenţei. Astfel se întâmplă că mulţi trag după ei propria viaţă până aproape de malul prăpastiei, fără să ştie spre ce se îndreaptă. Lucrul acesta depinde şi de faptul că uneori cine era chemat prin vocaţie să exprime în forme culturale rodul speculaţiei proprii, şi-a îndepărtat privirea de la adevăr, preferând succesul în prezent în locul oboselii unei cercetări răbdătoare asupra a ceea ce merită să fie trăit. Filozofia, care are marea responsabilitate de a forma gândirea şi cultura prin apelul peren la căutarea adevărului, trebuie să recupereze cu putere vocaţia sa originară. Acesta este motivul pentru care am simţit nu numai exigenţa, dar şi datoria de a interveni asupra acestei teme, pentru ca omenirea, în pragul mileniului trei al erei creştine, să aibă o conştiinţă mai clară în legătură cu marile resurse care i-au fost acordate şi să se angajeze cu un curaj reînnoit în actualizarea planului de mântuire în care este inclusă istoria sa.