8. Reluând aproape ad litteram învăţătura oferită de constituţia Dei Filius a Conciliului Vatican I şi ţinând cont de principiile propuse de Conciliul Tridentin, constituţia Dei Verbum a Conciliului Vatican II a continuat drumul secular al înţelegerii credinţei, reflectând asupra Revelaţiei în lumina învăţăturii biblice şi a întregii tradiţii patristice. În primul Conciliu Vatican, părinţii subliniaseră caracterul supranatural al revelaţiei lui Dumnezeu. Critica raţionalistă, care în timpul acela se aducea împotriva credinţei pe baza unor teze eronate şi foarte răspândite, trata despre negarea oricărei cunoaşteri care nu ar fi fost rodul capacităţilor naturale ale raţiunii. Faptul acesta obligase Conciliul să afirme cu tărie că, în afara cunoaşterii specifice raţiunii umane, capabilă prin natura sa să ajungă până la Creator, există o cunoaştere care este specifică credinţei. Cunoaşterea aceasta exprimă un adevăr care se întemeiază pe faptul însuşi al lui Dumnezeu care se revelează şi este un adevăr foarte sigur pentru că Dumnezeu nu înşală nici nu vrea să înşele.(⁶)