9. Conciliul Vatican I, deci, învaţă că adevărul la care s-a ajuns pe calea reflecţiei filozofice şi adevărul Revelaţiei nu se confundă, nici unul nu-l face superfluu pe celălalt: "Există două ordine de cunoaştere, distincte nu numai datorită principiului lor, dar şi datorită obiectului lor: datorită principiului lor, pentru că în una cunoaştem cu raţiunea naturală, în alta cu credinţa divină; datorită obiectului, pentru că în afară de adevărurile pe care raţiunea naturală le poate înţelege, ni se propune să vedem misterele ascunse în Dumnezeu, care nu pot fi cunoscute decât numai dacă sunt revelate de sus".(⁷) Credinţa, care se întemeiază pe mărturia lui Dumnezeu şi se foloseşte de ajutorul supranatural al harului, este în mod efectiv de o ordine diferită de cea a cunoaşterii filozofice. De fapt, aceasta se sprijină pe percepţia simţurilor, pe experienţă şi se mişcă numai în lumina intelectului. Filozofia şi ştiinţele gravitează în ordinea raţiunii naturale, în timp ce credinţa, luminată şi călăuzită de Spirit, recunoaşte în mesajul mântuirii "plinătatea de har şi de adevăr" (cf. In 1,14) pe care Dumnezeu a voit să o reveleze în istorie şi într-o manieră definitivă prin Fiul său Isus Cristos (cf. 1In 5,9; In 5,31-32).