10. La Conciliul Vatican II părinţii, fixând-şi privirea asupra lui Isus revelatorul, au ilustrat caracterul mântuitor al revelaţiei lui Dumnezeu în istorie şi au exprimat natura acesteia în felul următor: "Prin această Revelaţie, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) pentru a sta de vorbă cu ei (cf. Bar 3,38), pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu el. Această economie a Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte strâns legate, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele. Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin Revelaţie, atât despre Dumnezeu, cât şi despre mântuirea omului ne străluceşte în Cristos, care este Mijlocitorul şi, în acelaşi timp, plinătatea întregii Revelaţii".(⁸)