Raţiunea în faţa misterului

13. Oricum nu trebuie uitat că Revelaţia rămâne plină de mister. Cu siguranţă, prin viaţa sa întreagă Isus revelează chipul Tatălui, fiindcă el a venit pentru a ne explica secretele lui Dumnezeu;(¹³) şi totuşi, cunoaşterea pe care noi o avem despre un asemenea chip este marcată mereu de caracterul fragmentar şi de limita înţelegerii noastre. Numai credinţa îngăduie intrarea în interiorul misterului, favorizând înţelegerea lui coerentă.

Conciliul învaţă că "lui Dumnezeu care se revelează i se datorează ascultarea credinţei".(¹⁴) Prin această scurtă dar densă afirmaţie, este indicat un adevăr fundamental al creştinismului. Se spune, înainte de toate, că credinţa este răspuns de ascultare faţă de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că el este recunoscut în divinitatea, transcendenţa şi libertatea sa supremă. Dumnezeul care se face cunoscut, în autoritatea transcendenţei sale absolute, aduce cu sine şi credibilitatea faţă de conţinuturile pe care le revelează. Prin credinţă, omul îşi dă asentimentul său la o astfel de mărturie divină. Aceasta înseamnă că recunoaşte în mod deplin şi integral adevărul a ceea ce este revelat, pentru că Dumnezeu însuşi se face garantul acestuia. Adevărul acesta, dăruit omului şi care nu se mai cere înapoi de la el, se inserează în contextul comunicării dintre persoane şi determină raţiunea să se deschidă faţă de el şi să accepte sensul lui profund. De aceea, actul prin care ne încredinţăm lui Dumnezeu a fost considerat întotdeauna de către Biserică drept un moment de alegere fundamentală, în care persoana întreagă este implicată. Intelectul şi voinţa exercită în gradul cel mai înalt natura lor spirituală pentru a permite subiectului să înfăptuiască un act în care libertatea personală este trăită într-o manieră deplină.(¹⁵) În credinţă, aşadar, libertatea nu este doar prezentă: este necesară. Credinţa e aceea care permite fiecăruia să exprime cel mai bine libertatea proprie. Cu alte cuvinte, libertatea nu se realizează în alegerile împotriva lui Dumnezeu. De fapt cum ar putea fi considerată o folosire autentică a libertăţii refuzul de a se deschide spre ceea ce permite realizarea de sine? În credinţă persoana înfăptuieşte actul cel mai semnificativ al existenţei proprii; aici, de fapt, libertatea ajunge la certitudinea adevărului şi hotărăşte să trăiască în el.

În ajutorul raţiunii, care caută înţelegerea misterului, vin şi semnele prezente în Revelaţie. Ele servesc la conducerea mai în profunzime a căutării adevărului şi la permisiunea ca mintea să poată în mod autonom să cerceteze şi în interiorul misterului. Oricum, semnele acestea, dacă pe de o parte dau o mai mare forţă raţiunii, deoarece îi îngăduie să caute în interiorul misterului prin propriile sale mijloace de care pe bună dreptate este geloasă, pe de alta o determină să transceadă realitatea lor de semne pentru a aduna semnificaţia lor ulterioară faţă de care sunt purtătoare. În ele, aşadar, este deja prezent un adevăr ascuns la care mintea este trimisă şi de care nu poate face abstracţie fără ca să distrugă semnul însuşi care îi este propus.

Într-un anumit fel suntem trimişi la orizontul sacramental al Revelaţiei şi, în special, la semnul euharistic unde unitatea inseparabilă dintre realitate şi semnificaţia ei permite perceperea profunzimii misterului. Cristos în Euharistie este într-adevăr prezent şi viu, lucrează prin Spiritul său, dar, după cum bine a spus sfântul Toma, "tu nu vezi, nu înţelegi, dar credinţa îţi confirmă, dincolo de natură. Ceea ce apare este un semn: ascunde în mister realităţi sublime".(¹⁶) Îi face ecou filozoful Pascal: "Aşa după cum Isus Cristos a rămas necunoscut printre oameni, tot la fel adevărul său rămâne, printre opiniile obişnuite, fără diferenţă exterioară. Tot la fel rămâne Euharistia printre pâinile obişnuite".(¹⁷)

În concluzie, cunoaşterea de credinţă nu anulează misterul; îl face doar mai evident şi îl manifestă ca fapt esenţial pentru viaţa omului: Cristos Domnul "prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi a iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului şi îi descoperă măreţia chemării proprii",(¹⁸)( care este aceea de a participa la misterul vieţii trinitare a lui Dumnezeu.(¹⁹)