CAPITOLUL II

CREDO UT INTELLEGAM

"Înţelepciunea toate le cunoaşte şi toate le înţelege" (Înţ 9,11)

16. Cât de adâncă este legătura dintre cunoaşterea credinţei şi cea a raţiunii se arată deja în Sfânta Scriptură prin puncte de pornire de o surprinzătoare claritate. Lucrul acesta îl demonstrează mai ales cărţile sapienţiale. Ceea ce ne impresionează în lectura, făcută fără prejudecăţi, a acestor pagini din Scriptură este faptul că în textele acestea este cuprinsă nu numai credinţa Israelului, dar şi comoara unor civilizaţii şi culturi deja dispărute. Ca şi cum ar fi vorba de un plan special, Egiptul şi Mesopotamia îşi fac auzit din nou glasul lor şi unele trăsături comune din culturile Orientului antic sunt readuse la viaţă în paginile acestea bogate în intuiţii de o adâncime aparte.

Nu este o întâmplare că în momentul în care autorul sacru vrea să-l descrie pe omul înţelept, îl descrie ca pe acela care iubeşte şi caută adevărul: "Fericit bărbatul care întru înţelepciune se va sfârşi şi care va vorbi cu pricepere; Cel care socoteşte căile ei în inima sa şi cele ascunse ale ei le gândeşte; Cel care aleargă după ea ca un iscoditor şi la căile ei priveghează; Cel care se uită pe ferestrele ei şi la uşile ei ascultă. Cel care sălăşluieşte aproape de casa ei va împlânta ţăruşii în pereţii ei, va întinde cortul său în preajma ei şi se va sălăşlui întru odihna bunătăţilor. Va pune pe fiii săi sub acoperământul ei şi sub ramurile ei va petrece. Va scăpa sub ea de fierbinţeală şi întru mărirea ei se va odihni" (14,21-27).

Pentru autorul inspirat, după cum se vede, dorinţa de a cunoaşte este o caracteristică care îi uneşte pe toţi oamenii. Datorită inteligenţei este dată tuturor, credincioşi sau necredincioşi, posibilitatea de "a scoate din apele adânci" ale cunoaşterii (cf. Prov 20,5). Cu siguranţă, în Israelul antic cunoaşterea lumii şi a fenomenelor sale nu urmează calea abstracţiei, ca pentru filozoful ionic sau înţeleptul egiptean. Cu atât mai puţin bunul israelit nu concepea cunoaşterea prin parametrii specifici epocii moderne, îndreptată în majoritatea cazurilor către separarea ştiinţei. Cu toate acestea, lumea biblică a făcut să se verse în marea grandioasă a teoriei cunoaşterii contribuţia sa originală.

Care? Specificitatea ce caracterizează textul biblic constă în convingerea că există o unitate profundă şi inseparabilă între cunoaşterea raţiunii şi aceea a credinţei. Lumea şi ceea ce se întâmplă în ea, ca şi istoria şi diferitele momente ale poporului, sunt realităţi care sunt privite, analizate şi judecate prin mijloacele proprii ale raţiunii, dar fără ca credinţa să rămână străină de procesul acesta. Ea nu intervine pentru a umili autonomia raţiunii sau pentru a-i reduce spaţiul de acţiune, ci numai pentru a-l face pe om să înţeleagă că în aceste evenimente se vede şi lucrează Dumnezeul lui Israel. De aceea, nu este posibilă cunoaşterea în profunzime a lumii şi a evenimentelor istoriei fără a mărturisi în acelaşi timp credinţa în Dumnezeu care lucrează în ele. Credinţa îmbunătăţeşte privirea interioară, deschizând mintea pentru a descoperi, în curgerea evenimentelor, prezenţa lucrătoare a Providenţei. În legătură cu aceasta este semnificativă o expresie din cartea Proverbelor: "Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui" (16,9). Cu alte cuvinte, omul cu lumina raţiunii îşi poate găsi drumul, dar îl poate străbate mai iute, fără obstacole şi până la capăt, dacă inserează cu un cuget drept căutarea sa în orizontul credinţei. De aceea, raţiunea şi credinţa nu pot fi separate fără a sărăci omul de posibilitatea de a cunoaşte în mod adecvat propriul eu, lumea şi pe Dumnezeu.