17. Aşadar, nu este vreun motiv ca să existe vreo competiţie între raţiune şi credinţă: una este în cealaltă şi fiecare are spaţiul său propriu de realizare. Tot cartea Proverbelor ne orientează în direcţia aceasta atunci când exclamă: "Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărirea regilor e să le cerceteze cu de-amănuntul" (Prov 25,2). Dumnezeu şi omul, în lumea lor fiecare, sunt puşi într-un raport unic. În Dumnezeu se află originea fiecărui lucru, în el se adună plinătatea misterului şi lucrul acesta constituie slava lui; omului îi revine datoria de a cerceta adevărul cu raţiunea sa şi în lucrul acesta constă nobleţea lui. O piatră ulterioară la acest mozaic este adăugată de psalmistul când se roagă spunând: "Cât de adânci sunt pentru mine gândurile tale, cât de mare este numărul lor, o Dumnezeule; dacă le număr sunt mai multe decât nisipul, dacă le cred sfârşite, cu tine mai sunt încă" (139 [138], 17-18). Dorinţa de a cunoaşte este aşa de mare şi comportă un aşa dinamism, încât inima omului, deşi se află în experienţa limitei ce nu poate fi depăşită, suspină către bogăţia infinită care se află dincolo, deoarece intuieşte că acolo se află răspunsul liniştitor la orice întrebare care încă nu a fost rezolvată.