20. În perspectiva aceasta, raţiunea este valorificată, dar nu este supraapreciată. De fapt, ceea ce ea atinge poate fi adevărat, dar dobândeşte o semnificaţie deplină numai dacă conţinutul său este pus într-un orizont mai amplu, acela al credinţei: "De Domnul sunt hotărâţi paşii omului şi cum ar putea omul să priceapă calea lui?" (Prov 20,24). De aceea, pentru Vechiul Testament credinţa eliberează raţiunea întrucât îi permite să ajungă în mod coerent la obiectul său de cunoaştere şi să-l situeze în acea ordine supremă în care totul dobândeşte sens. Într-un cuvânt, omul cu raţiunea ajunge la adevăr, deoarece, luminat de credinţă, descoperă sensul profund al oricărui lucru şi, în mod special, al propriei existenţe. Deci, pe bună dreptate, autorul sacru pune începutul cunoaşterii adevărate tocmai în frica de Dumnezeu: "Frica de Domnul este începutul înţelepciunii" (Prov 1,7; cf. Sir 1,14).