26. La început adevărul i se prezintă omului sub formă de întrebare: are viaţa un sens? încotro este îndreptată? La prima vedere, existenţa personală s-ar putea prezenta în mod radical lipsită de sens. Nu este necesar să recurgem la filozofii absurdului, nici la întrebările provocatoare care se regăsesc în cartea lui Iob pentru ca să punem la îndoială sensul vieţii. Experienţa zilnică a suferinţei, suferinţa proprie şi suferinţa altuia, vederea atâtor fapte care în lumina raţiunii par inexplicabile, sunt suficiente pentru ca să înţelegem că o chestiune aşa de dramatică cum este aceea a sensului nu poate fi ocolită.(²⁶) La toate acestea se adaugă că primul adevăr absolut cert în existenţa noastră, dincolo de faptul că existăm, este imposibila ocolire a morţii noastre. În faţa acestui dat tulburător se impune căutarea unui răspuns complet. Fiecare vrea - şi trebuie - să cunoască adevărul despre sfârşitul propriu. Vrea să ştie dacă moartea va fi termenul definitiv al existenţei sale sau există ceva care trece dincolo de moarte; dacă îi este îngăduit să spere într-o viaţă de apoi sau nu. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că gândirea filozofică a primit o orientare decisivă din moartea lui Socrate şi a rămas marcată de ea mai mult de două milenii. Aşadar, nu este nicidecum întâmplător că filozofii în faţa faptului morţii şi-au pus mereu problema aceasta împreună cu cea despre sensul vieţii şi al nemuririi.