29. Nu ne putem gândi că o cercetare atât de profund înrădăcinată în natura umană poate fi cu totul inutilă şi zadarnică. Aceeaşi putere de a căuta adevărul şi de a pune întrebări implică deja un prim răspuns. Omul nu ar începe să caute ceea ce ar ignora în mod total sau ar crede absolut de neatins. Numai perspectiva de a putea ajunge la un răspuns poate să-l împingă să facă primul pas. De fapt, tocmai aşa se întâmplă în mod normal în cercetarea ştiinţifică. Când un om de ştiinţă, în urma unei intuiţii personale, începe căutarea explicaţiei logice şi verificabile a unui anumit fenomen, el, de la bun început are încredere că va găsi un răspuns, şi nu cedează în faţa insucceselor. El nu consideră că intuiţia originară este inutilă doar pentru faptul că nu a ajuns la obiectivul propus; pe bună dreptate va spune mai degrabă că nu a găsit încă răspunsul adecvat.

Acelaşi lucru trebuie să fie valabil şi în cazul cercetări adevărului din domeniul chestiunilor definitive. Setea de adevăr este atât de înrădăcinată în inima omului încât, dacă ar trebui să facă abstracţie de aşa ceva, ar compromite existenţa. În fine, este suficient să observăm viaţa de zi cu zi pentru a constata că fiecare dintre noi poartă în sine obsesia unor întrebări esenţiale şi totodată păzeşte în sufletul propriu cel puţin schiţa unor răspunsuri relative. Sunt răspunsuri de adevărul cărora omul este convins, şi deoarece experimentează că, în definitiv, nu diferă de răspunsurile la care au ajuns atâţia alţii. Cu siguranţă, nu orice adevăr care este dobândit posedă aceeaşi valoare. Din ansamblul rezultatelor la care s-a ajuns, totuşi, se confirmă capacitatea pe care o are fiinţa umană de a ajunge, în linii mari, la adevăr.