42. În teologia scolastică rolul raţiunii filozofic educată devine şi mai relevant sub impulsul interpretării sfântului Anselm cu privire la intellectus fidei. Pentru sfântul arhiepiscop de Canterbury prioritatea credinţei nu este în competiţie cu cercetarea proprie raţiunii. De fapt aceasta nu este chemată să exprime o judecată asupra ceea ce ne spune credinţa; nu ar fi în stare de aşa ceva, pentru că nu este capabilă. Datoria ei, mai curând, este aceea de a şti să găsească un sens, de a descoperi motivele care să le permită tuturor să ajungă la o anumită înţelegere a ceea ce conţine credinţa. Sfântul Anselm subliniază faptul că intelectul trebuie să se pună în căutarea a ceea ce iubeşte: cu cât iubeşte mai mult, cu atât doreşte să cunoască mai mult. Cine trăieşte pentru adevăr tinde către o formă de cunoaştere care se înflăcărează tot mai mult de iubire pentru ceea ce cunoaşte, trebuind totuşi să admită că nu a făcut încă tot ceea ce ar fi în dorinţa sa: "Ad te videndum factus sum; et nondum feci propter quod factus sum".(⁴²) Aşadar, dorinţa de adevăr impulsionează raţiunea ca să meargă mereu mai departe; mai mult, ea este copleşită de constatarea că puterea sa este mereu mai mare decât ceea ce cuprinde. Însă în punctul acesta, raţiunea este în stare să descopere unde se află împlinirea drumului ei: "Eu sunt de părere că lucrul care nu poate fi înţeles de cel care cercetează trebuie să fie lăsat de o parte, dacă el a răzbătut deja gândind până la acesta, astfel încât să cunoască cu certitudine că există, deşi nu poate pătrunde cu intelectul modul lui de a fi [...]. Ce este într-atât de mult de neînţeles, inefabil, decât ceea ce se află deasupra tuturora? Din acest motiv, dacă celor care s-au aflat în dispută până acum cu privire la esenţa supremă, susţinută cu argumente necesare, deşi ele nu pot fi pătrunse în acest fel cu intelectul aşa încât să poată fi explicate cu cuvinte, totuşi siguranţa certitudinii lor nu este deloc modificată. Căci, dacă gândul de mai sus înţelege în mod raţional că este de neînţeles (rationabiliter comprehendit incomprehensibile esse) cum anume aceeaşi înţelepciune supremă ştie ceea ce face [...], cine să explice cum ştie şi rosteşte ea însăşi, despre care omul nu poate şti nimic, sau abia dacă ştie ceva?"(⁴³)

Armonia fundamentală a cunoaşterii filozofice şi a cunoaşterii de credinţă este încă o dată confirmată: credinţa cere ca obiectul său să fie înţeles cu ajutorul raţiunii; raţiunea, culmea cercetării sale, admite ca necesar ceea ce prezintă credinţa.