Noutatea veşnică a gândirii sfântului Toma de Aquino

43. Un loc cu totul aparte în acest lung drum îl deţine sfântul Toma, nu numai pentru conţinutul doctrinei sale, dar cât mai ales pentru raportul de dialog pe care el a ştiut să-l instaureze cu gândirea arabă şi ebraică din timpul lui. Într-o epocă în care gânditorii creştini redescopereau tezaurele filozofiei antice, şi mai precis aristotelice, el a avut marele merit de a pune în prim plan armonia care există între raţiune şi credinţă. Lumina raţiunii şi cea a credinţei, ambele provin de la Dumnezeu, spunea el; de aceea nu se pot contrazice între ele.(⁴⁴)

În mod mai radical, Toma recunoaşte că natura, obiect propriu al filozofiei, poate contribui la înţelegerea revelaţiei divine. Deci credinţa nu se teme de raţiune, ci o cercetează şi se încrede în ea. După cum harul presupune natura şi o duce la desăvârşire,(⁴⁵) tot la fel credinţa presupune şi desăvârşeşte raţiunea. Aceasta din urmă, luminată de credinţă, este eliberată de fragilităţile şi de limitele care derivă din neascultarea păcatului şi află puterea necesară pentru a se înălţa la cunoaşterea misterului lui Dumnezeu Unul şi Întreit. Subliniind totuşi cu putere caracterul supranatural al credinţei, doctorul angelic nu a uitat valoarea raţionalităţii sale; mai mult, a ştiut să coboare în profunzime şi să precizeze sensul unei astfel de raţionalităţii. De fapt credinţa este într-un anumit fel "exerciţiul gândirii"; raţiunea omului nu se nimiceşte nici nu se degradează dându-şi asentimentul la conţinuturile credinţei; în orice caz la acestea se ajunge printr-o alegere liberă şi conştientă.(⁴⁶)

Din acest motiv, şi pe bună dreptate, sfântul Toma a fost propus întotdeauna de Biserică ca maestru al gândirii şi model al metodei juste de a face teologie. Îmi place să amintesc, în contextul acesta, ce a scris predecesorul meu, Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, cu ocazia celui de-al şaptelea centenar de la moartea doctorului angelic: "Fără îndoială, Toma stăpânea în cel mai înalt grad curajul adevărului, libertatea spiritului în a aborda probleme noi, onestitatea intelectuală a celui care nu admite contaminarea creştinismului cu filozofia profană, dar nici refuzul aprioric al acesteia. De aceea, el a intrat în istoria gândirii creştine ca un pionier pe noul drum al filozofiei şi al culturii universale. Punctul central şi aproape miezul soluţiei pe care el a dat-o la problema noii confruntări dintre raţiune şi credinţă prin genialitatea intuiţiei sale profetice, a fost acela al concilierii dintre caracterul secular al lumii şi cel radical al Evangheliei, ocolind în felul acesta tendinţa negativă nenaturală a lumii şi a valorilor sale, fără ca de altfel să dăuneze cu ceva exigenţelor supreme şi inflexibile ale ordinii supranaturale".(⁴⁷)