Drama separării dintre credinţă şi raţiune

45. O dată cu apariţia primelor universităţi, teologia se confrunta mai direct cu alte forme de cercetare şi de cunoaştere ştiinţifică. Sfântul Albert cel Mare şi sfântul Toma, deşi au menţinut o legătură organică între teologie şi filozofie, au fost primii care au recunoscut autonomia necesară de care aveau nevoie filozofia şi ştiinţele, pentru a se dedica cu eficienţă respectivelor câmpuri de cercetare. Începând din Evul Mediu târziu, totuşi, distincţia legitimă dintre cele două feluri de cunoaştere s-a transformat progresiv într-o nefastă separare. În urma unui excesiv spirit raţionalist, prezent la unii gânditori, poziţiile s-au radicalizat, ajungând de fapt la o filozofie separată şi absolut autonomă în raport cu conţinuturile credinţei. Printre alte consecinţe ale unei astfel de separări a fost şi cea a unei neîncrederi mereu mai puternică faţă de raţiunea însăşi. Unii au început să mărturisească o neîncredere generală, sceptică şi agnostică, fie pentru a rezerva mai mult spaţiu credinţei fie pentru a discredita orice posibilă referinţă raţională a acesteia.

În cele din urmă, ceea ce gândirea patristică şi medievală concepuse şi actualizase ca o unitate profundă, generatoare de o cunoaştere capabilă să ajungă la formele cele mai înalte ale speculaţiei, practic a fost distrus de sistemele care au îmbrăţişat cauza unei cunoaşteri raţionale separată de credinţă şi alternativă la ea.