47. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că în cultura modernă s-a schimbat rolul filozofiei. De la înţelepciune şi ştiinţă universală, s-a redus progresiv la una din multele provincii ale ştiinţei umane; sub anumite aspecte, mai mult, a fost limitată la un rol cu totul marginal. Între timp s-au afirmat cu o relevanţă mereu mai mare alte forme de raţionalitate, punând în evidenţă marginalitatea ştiinţei filozofice. În loc de contemplarea adevărului şi căutarea scopului ultim şi a sensului vieţii, aceste forme de raţionalitate sunt orientate - sau cel puţin orientabile - ca "raţiune instrumentală" spre a servi unor scopuri utilitariste, de desfătare sau de putere.

Cât este de periculos să se absolutizeze drumul acesta am spus-o încă din prima mea scrisoare enciclică pe când scriam: "Omul de astăzi pare să fie tot mai ameninţat de ceea ce produce, adică de rezultatul muncii mâinilor sale şi, mai mult încă, de munca intelectului său, de tendinţele voinţei sale. Roadele acestei multiple activităţi a omului, prea degrabă şi într-un fel deseori imprevizibil, sunt nu numai şi nu atât obiectul ?alienării', în sensul că sunt luate pur şi simplu de la cel care le-a produs; cât mai ales, cel puţin parţial, într-un cerc consecvent şi indirect al efectelor sale, aceste roade se îndreaptă împotriva omului. De fapt, ele sunt direcţionate sau pot fi direcţionate împotriva lui. În lucrul acesta pare să constea actul principal al dramei existenţei umane contemporane, în dimensiunea ei mai largă şi universală. De aceea, omul trăieşte mereu mai mult cu frică. Se teme că produsele sale, în mod natural nu toate şi nu în cea mai mare parte a lor, dar unele şi tocmai acelea care conţin o porţiune specială a genialităţii şi iniţiativei sale, pot fi îndreptate în mod radical împotriva lui însuşi".(⁵³)

Pe urma acestor transformări culturale, unii filozofi, părăsind căutarea adevărului în sine, au asumat ca unic scop al lor ajungerea la certitudinea subiectivă sau la utilitatea practică. Consecinţa acestei stări de lucruri a fost întunecarea adevăratei demnităţi a raţiunii, care nu a mai fost pusă în condiţia de a cunoaşte adevărul şi de a căuta absolutul.