48. Ceea ce iese la suprafaţă din această ultimă parte a istoriei filozofiei este, aşadar, constatarea unei separări progresive între credinţă şi raţiunea filozofică. Este destul de adevărat că, în urma unei analize atente, şi în reflecţia filozofică a acelora care au contribuit la mărirea distanţei dintre credinţă şi raţiune se manifestă uneori germeni preţioşi de gândire, care, dacă sunt aprofundaţi şi dezvoltaţi în integritatea minţii şi a inimii, pot duce la descoperirea drumului adevărului. Aceşti germeni de gândire se găsesc, de exemplu, în analizele aprofundate despre percepţie şi experienţă, despre imaginar şi inconştient, despre personalitate şi intersubiectivitate, despre libertate şi valori, despre timp şi istorie. Şi tema morţii poate deveni un apel sever, pentru orice gânditor, pentru a căuta înăuntrul său sensul autentic al propriei existenţe. Totuşi acest lucru nu anulează faptul că actualul raport dintre credinţă şi raţiune cere un efort atent de discernământ, pentru că atât raţiunea cât şi credinţa au sărăcit şi au devenit slabe una în faţa alteia. Raţiunea, lipsită de aportul Revelaţiei, a străbătut căi laterale care riscă să o facă să piardă din vedere ţinta ei finală. Credinţa, lipsită de raţiune, a subliniat sentimentul şi experienţa, riscând să nu mai fie o propunere universală. Este iluzoriu a se gândi că, în faţa unei raţiuni slabe, credinţa ar fi mai incisivă; dimpotrivă, cade în pericolul grav de a fi redusă la mit sau superstiţie. În acelaşi fel, o raţiune care nu are în faţă o credinţă matură nu este provocată să fixeze privirea pe noutatea şi radicalitatea fiinţei.

De aceea, să nu pară nelalocul său apelul meu puternic şi incisiv pentru ca filozofia şi credinţa să recupereze unitatea profundă care le face capabile de a fi coerente cu natura lor în respectul autonomiei reciproce. Parresia credinţei trebuie să aibă drept corespondent curajul raţiunii.