51. Oricum, acest discernământ nu trebuie să fie înţeles înainte de toate în formă negativă, ca şi cum Magisteriul ar avea intenţia de a elimina sau de a refuza orice mediere posibilă. Dimpotrivă, intervenţiile sale sunt îndreptate în primul rând spre provocarea, promovarea şi încurajarea gândirii filozofice. De altfel, filozofii sunt primii care înţeleg exigenţa autocriticii, a corectării unor eventuale erori şi necesitatea de a depăşi limitele prea restrânse în care este concepută reflecţia lor. Într-un chip special trebuie luat în seamă faptul că adevărul este unul singur, deşi expresiile sale poartă amprenta istoriei şi, în plus, sunt opera unei raţiuni umane rănită şi slăbită de păcat. De aici rezultă că nici o formă istorică a filozofiei nu poate să pretindă în mod legitim de a îmbrăţişa totalitatea adevărului, nici de a fi explicaţia deplină a fiinţei umane, a lumii şi a raportului omului cu Dumnezeu.

Apoi astăzi, prin multiplicarea sistemelor, a metodelor, a conceptelor şi argumentelor filozofice, deseori extrem de specializate, un discernământ critic în lumina credinţei se impune cu o urgenţă majoră. Un discernământ nu uşor, deoarece dacă deja este destul de obositor să recunoşti capacităţile înnăscute şi inalienabile ale raţiunii, cu limitele sale constitutive şi istorice, cu atât mai problematic poate rezulta uneori discernământul, în fiecare propunere filozofică, a ceea ce, din punctul de vedere al credinţei, oferă ca valid şi rodnic faţă de ceea ce, în schimb, prezintă ca eronat şi periculos. Oricum, Biserica ştie că "tezaurele înţelepciunii şi ale ştiinţei" sunt ascunse în Cristos (Col 2,3); de aceea intervine stimulând reflecţia filozofică, ca să nu se închidă drumul care duce la recunoaşterea misterului.