52. Nu doar în ultima vreme Magisteriul Bisericii a intervenit pentru a arăta gândirea sa faţă de anumite doctrine filozofice. Cu titlul de exemplificare este suficient să amintim, în decursul secolelor, declaraţiile cu privire la teoriile care susţineau preexistenţa sufletelor,(⁵⁶) ca şi cele cu privire la diferitele forme de idolatrie şi de esoterism superstiţios, conţinute în tezele astrologice;(⁵⁷) ca să nu uităm de textele mai sistematizate împotriva unor teze ale averoismului latin, incompatibile cu credinţa creştină.(⁵⁸)

Dacă cuvântul Magisteriului s-a auzit mai des începând din jumătatea secolului trecut, lucrul acesta se datorează faptului că în perioada respectivă nu puţini catolici au simţit datoria de a opune o filozofie a lor la variatele curente ale gândirii moderne. Ajuns în situaţia aceasta, Magisteriului i se impunea obligaţia de a veghea pentru ca aceste filozofii să nu devieze, la rândul lor, în forme eronate şi negative. Astfel au fost cenzurate în mod simetric: pe de o parte, fideism-ul(⁵⁹) şi tradiţionalism-ul radical,(⁶⁰) datorită neîncrederii lor în capacităţile naturale ale raţiunii; pe de altă parte, raţionalism-ul(⁶¹) şi ontologism-ul,(⁶²) deoarece atribuiau raţiunii naturale ceea ce este cognoscibil numai prin lumina credinţei. Conţinuturile pozitive ale acestei dezbateri au fost formalizate în constituţia dogmatică Dei Filius, prin care pentru prima dată un Conciliu ecumenic, Vatican I, intervenea într-un mod solemn asupra raporturilor dintre raţiune şi credinţă. Învăţătura conţinută în acel text a caracterizat puternic şi într-un mod pozitiv cercetarea filozofică a multor credincioşi şi constituie şi astăzi un punct de referinţă normativ pentru o corectă şi coerentă reflecţie creştină în acest domeniu aparte.