53. Mai mult decât de fiecare teză filozofică, declaraţiile Magisteriului s-au ocupat de necesitatea cunoaşterii raţionale şi, deci, în cele din urmă filozofică pentru înţelegerea credinţei. Conciliul Vatican I, sintetizând şi afirmând din nou într-un mod solemn învăţăturile pe care într-un mod obişnuit şi constant Magisteriul pontifical le-a propus credincioşilor, a pus în evidenţă cât de mult erau inseparabile şi în acelaşi timp ireductibile cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu şi Revelaţia, raţiunea şi credinţa. Conciliul pornea de la exigenţa fundamentală, presupusă de Revelaţie, a cognoscibilităţii naturale a existenţei lui Dumnezeu, principiul şi scopul oricărui lucru,(⁶³) şi încheia prin afirmaţia solemnă deja citată: "există două ordine de cunoaştere, distincte nu numai prin principiul lor, dar şi prin obiectul lor".(⁶⁴) Deci trebuia să afirme, împotriva oricărei forme de raţionalism, distincţia dintre misterele credinţei şi descoperirile filozofice şi transcendenţa şi precedenţa acelora faţă de acestea; pe de altă parte, împotriva ispitelor fideiste, era necesar să se afirme cu tărie unitatea adevărului şi, deci, şi aportul pozitiv pe care cunoaşterea raţională poate şi trebuie să-l dea în cunoaşterea credinţei: "Dar chiar dacă credinţa este deasupra raţiunii, aici nu poate să existe niciodată o adevărată divergenţă între credinţă şi raţiune: deoarece acelaşi Dumnezeu, care revelează tainele şi comunică credinţa, a pus în spiritul uman lumina raţiunii, acest Dumnezeu nu ar putea să se nege pe sine, nici adevărul să contrazică adevărul".(⁶⁵)