55. Dacă privim la condiţia noastră de azi, vedem că problemele de odinioară revin, dar cu particularităţi noi. Nu este vorba doar de chestiuni care prezintă interes pentru persoane singulare sau grupuri, ci de convingeri răspândite în mediu pe punctul de a deveni într-o anumită măsură mentalităţi comune. Aşa este, de exemplu, neîncrederea radicală în raţiune pe care o arată recentele dezvoltări ale multor studii filozofice. Din mai multe părţi s-a auzit vorbindu-se, în privinţa aceasta, de "sfârşitul metafizicii": se vrea ca filozofia să se mulţumească cu sarcini mai modeste, cum ar fi numai interpretarea realităţii de fapt sau numai la cercetarea unor sectoare determinate ale ştiinţei umane sau a structurilor sale.

În teologie revin la suprafaţă tentaţiile de odinioară. În unele teologii contemporane, de exemplu, îşi face drum din nou un anumit raţionalism, mai ales când afirmaţii considerate din punct de vedere filozofic întemeiate sunt asumate ca normative pentru cercetarea teologică. Lucrul acesta se întâmplă mai ales atunci când teologul, în absenţa unei competenţe filozofice, se lasă condiţionat în mod acritic de afirmaţii intrate de acum în limbajul şi cultura curentă, dar lipsite de o suficientă bază raţională.(⁷²)

Nu lipsesc nici retrageri periculoase în fideism, care nu recunoaşte importanţa cunoaşterii raţionale şi a discursului filozofic pentru înţelegerea credinţei, sau mai bine pentru posibilitatea de a crede în Dumnezeu. O expresie astăzi răspândită a unei astfel de tendinţe fideiste este "biblicismul", care tinde să facă din lectura Scripturilor Sacre şi a exegezei sale unicul punct de referinţă conform adevărului. Astfel se întâmplă că se identifică cuvântul lui Dumnezeu numai cu Sacra Scriptură, zădărnicind în felul acesta doctrina Bisericii pe care Conciliul Ecumenic Vatican II a afirmat-o cu tărie şi în mod clar. Constituţia Dei Verbum, după ce a amintit că cuvântul lui Dumnezeu este prezent atât în textele sacre cât şi în Tradiţie,(⁷³) afirmă cu putere: "Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie tezaurul unic al cuvântului lui Dumnezeu încredinţat Bisericii; aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor".(⁷⁴) De aceea, Sacra Scriptură nu este singura referinţă pentru Biserică. De fapt "regula supremă a credinţei sale",(⁷⁵) îi vine din unitatea pe care Spiritul a înfăptuit-o între sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii într-o astfel de reciprocitate încât cei trei nu pot subzista într-un mod independent.(⁷⁶)

În plus, nu trebuie subestimat pericolul implicit în voinţa de a deriva adevărul Sfintei Scripturi din aplicarea unei singure metode, uitând necesitatea unei exegeze mai ample care să consimtă accesul, împreună cu întreaga Biserică, la sensul deplin al textelor. Cei care se dedică studiului Sfintei Scripturi trebuie mereu să aibă prezent că diferitele metodologii hermeneutice au şi ele la bază o concepţie filozofică: trebuie analizată cu discernământ înainte de a o aplica la textele sacre.

Alte forme de fideism latent se pot recunoaşte în puţina consideraţie care se acordă teologiei speculative, ca şi în dispreţul filozofiei clasice, din noţiunile căreia atât înţelegerea credinţei cât şi formulările dogmatice şi-au luat termenii. Papa Pius al XII-lea, de venerată amintire, a pus în gardă împotriva unei astfel de uitări a tradiţiei filozofice şi împotriva abandonării terminologiei tradiţionale.(⁷⁷)