56. Pe scurt, se observă o neîncredere răspândită faţă de aserţiunile globale şi absolute, mai ales din partea celui care consideră că adevărul este rezultatul unui consimţământ şi nu al unei adecvări a intelectului la realitatea obiectivă. Cu siguranţă se înţelege că, într-o lume împărţită în multe câmpuri de specialitate, e greu să recunoşti acel sens întreg şi ultim al vieţii pe care în mod tradiţional filozofia l-a căutat.

Cu toate acestea în lumina credinţei care recunoaşte în Isus Cristos un astfel de sens ultim, nu pot să nu-i încurajez pe filozofi, creştini sau mai puţin, să aibă încredere în capacitatea raţiunii umane şi să nu-şi fixeze scopuri prea modeste în filozofarea lor. Lecţia istoriei acestui mileniu, pe care suntem pe cale de a-l încheia, mărturiseşte că aceasta este calea de urmat: trebuie să nu pierdem pasiunea pentru adevărul ultim şi grija de a-l căuta, unite cu curajul de a descoperi căi noi. Credinţa provoacă raţiunea să iasă din orice fel de izolare şi să rişte cu plăcere pentru tot ceea ce este frumos, bun şi adevărat. Credinţa devine astfel avocatul convins şi convingător al raţiunii.