70. Apoi tema raportului cu culturile merită o reflecţie specifică, chiar dacă în mod necesar incompletă, datorită implicaţiilor care deriva din ea atât sub aspect filozofic cât şi teologic. Procesul întâlnirii şi confruntării cu culturile este o experienţă pe care Biserica a trăit-o încă de la începuturile predicării Evangheliei. Porunca lui Cristos dată ucenicilor de a merge în toate locurile, "până la marginile pământului" (Fap 1,8), pentru a vesti adevărul revelat de el, a pus comunitatea creştină în condiţia de a verifica foarte devreme universalitatea vestirii şi obstacolele care derivă din diversitatea culturilor. Un fragment din Scrisoarea sfântului Paul către creştinii din Efes oferă un ajutor valid pentru a înţelege în ce fel comunitatea primară a înfruntat problema aceasta. Scrie apostolul: "Acum însă, în Isus Cristos, voi, cei departe odinioară aţi devenit apropiaţi prin sângele lui Cristos. Da, el este pacea noastră, unificatorul amândurora, care prin corpul său a dărâmat zidul despărţitor" (2,13-14).

În lumina acestui text reflecţia noastră se lărgeşte la transformarea care s-a creat printre Popoarele păgâne după ce au ajuns la credinţă. În faţa bogăţiei mântuirii înfăptuită de Cristos, cad barierele ce separă diferite culturi. Făgăduinţa lui Dumnezeu în Cristos devine, acum, o ofertă universală: nu mai este limitată la specificul unui popor, al limbii şi obiceiurilor sale, dar extinsă la toţi ca patrimoniu din care fiecare poate să ia în mod liber. Aparţinând unor locuri şi tradiţii diferite toţi sunt chemaţi în Cristos să participe la unitatea familiei fiilor lui Dumnezeu. Cristos este acela care îngăduie celor două popoare să devină "unul". Cei care erau "departe" devin "apropiaţi" prin noutatea înfăptuită de misterul pascal. Isus dărâmă zidurile despărţitoare şi realizează unificarea în mod original şi suprem prin participarea la misterul său. Această unitate este atât de profundă încât Biserica poate să spună cu sfântul Paul: "nu mai sunteţi străini şi venetici; dimpotrivă, sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi casnicii lui Dumnezeu" (Ef 2,19).

Într-o adnotare atât de simplă se descrie un mare adevăr: întâlnirea credinţei cu diferite culturi a dat naştere de fapt unei realităţi noi. Culturile, când sunt adânc înrădăcinate în uman, poartă în ele mărturia deschiderii tipice a omului spre universal şi transcendenţă. Deci, ele prezintă diferite apropieri de adevăr, care se revelează de o indubitabilă utilitate pentru om, în care se văd valori în stare să-i facă existenţa mereu mai umană.(⁹⁴) Apoi în măsura în care culturile fac apel la valorile tradiţiilor antice, poartă cu sine - chiar dacă într-o manieră implicită, dar nu pentru asta mai puţin reală - referinţa la manifestarea lui Dumnezeu în natură, după cum s-a văzut mai înainte vorbind de textele sapienţiale şi de învăţătura sfântului Paul.