71. Fiind într-un raport strâns cu oamenii şi istoria lor, culturile împărtăşesc aceleaşi dinamici după care se exprimă timpul uman. În consecinţă se înregistrează transformări şi progrese datorate întâlnirilor pe care le dezvoltă oamenii şi comunicărilor reciproce a modelelor de viaţă. Culturile se hrănesc din comunicarea valorilor, iar vitalitatea şi subzistenţa le este dată de capacitatea de a rămâne deschise spre acceptarea noului. Care este explicaţia acestor dinamici? Oricare om este inserat într-o cultură, de ea depinde, pe ea o influenţează. El este în acelaşi timp fiu şi tată al culturii în care este cufundat. În oricare expresie a vieţii sale, el poartă cu sine ceva ce-l deosebeşte în mijlocul naturii: deschiderea sa constantă spre mister şi dorinţa sa inepuizabilă de cunoaştere. În consecinţă, oricare cultură poartă imprimată în ea şi lasă să se vadă tensiunea spre o împlinire. Aşadar se poate spune că în sine cultura are posibilitatea de a accepta revelaţia divină.

Felul în care creştinii trăiesc credinţa este şi el pătruns de cultura mediului înconjurător şi contribuie, la rândul său, la modelarea progresivă a caracteristicilor acestuia. Oricărei culturi creştinii îi oferă adevărul neschimbător al lui Dumnezeu, revelat de el în istoria şi în cultura unui popor. În decursul secolelor continuă astfel să se producă din nou evenimentul la care au fost martori pelerinii prezenţi la Ierusalim în ziua de Rusalii. Ascultându-i pe apostoli, se întrebau: "Iată, toţi aceşti oameni ce vorbesc, nu sunt oare galileeni? Cum dar de-i auzim fiecare în limba noastră, în care ne-am născut? Parţi, mezi, elamiţi şi locuitori din Mesopotamia, din Iudeea şi Capadocia, din Pont şi Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Egipt şi ţinuturile Libiei, din apropierea Cirenei, precum şi romani în trecere, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre despre înfăptuirile mare ale lui Dumnezeu" (Fap 2,7-11). Vestirea Evangheliei în diferite culturi, în timp ce aşteaptă de la fiecare destinatar adeziunea credinţei, nu-i împiedică pe aceştia să-şi păstreze propria identitate culturală. Lucrul acesta nu creează nici o diviziune, pentru că poporul celor botezaţi se distinge printr-o universalitate care ştie să accepte orice cultură, favorizând progresul a ceea ce în ea este implicit spre explicaţia ei deplină în adevăr.

Consecinţa acestui lucru este că o cultură nu poate niciodată să devină criteriu de judecată şi, cu atât mai puţin, criteriu ultim de adevăr în raport cu revelaţia lui Dumnezeu. Evanghelia nu este contrară acestei sau acelei culturi ca şi cum, întâlnindu-se cu ea, ar voi să o priveze de ceea ce îi aparţine şi ar obliga-o să-şi asume forme extrinseci care nu-i sunt conforme. Dimpotrivă, vestea pe care creştinul o duce în lume şi în culturi este forma reală de eliberare de orice fel de dezordine introdusă de păcat şi, în acelaşi timp, este chemare la adevărul întreg. În întâlnirea aceasta, culturilor nu numai că nu li se ia nimic, dar dimpotrivă sunt stimulate să se deschidă noutăţii adevărului evanghelic pentru a scoate din el imboldul spre ulterioare dezvoltări.