Diferite stări ale filozofiei

75. După cum rezultă din istoria raporturilor dintre credinţă şi filozofie, mai sus pe scurt pomenite, se pot distinge diferite stări ale filozofiei în raport cu credinţa creştină. O primă stare este aceea a filozofiei total independentă de Revelaţia evanghelică: este starea filozofiei care din punct de vedere istoric s-a concretizat în epocile care au precedat naşterea Răscumpărătorului şi, după ea, în regiunile în care Evanghelia nu a ajuns încă. În situaţia aceasta, filozofia manifestă o aspiraţie legitimă de a fi o acţiune autonomă, care cu alte cuvinte procedează conform legilor sale proprii, slujindu-se numai de puterile raţiunii. În ciuda conştiinţei limitelor grave datorate slăbiciunii înnăscute a raţiunii umane, aspiraţia aceasta trebuie susţinută şi întărită. De fapt, angajamentul filozofic, ca cercetare a adevărului în mediul natural, rămâne cel puţin în mod implicit deschis către supranatural.

Mai mult: când discursul teologic se foloseşte de concepte şi argumente filozofice, să se respecte exigenţa unei corecte autonomii a gândirii. Argumentarea dezvoltată conform riguroaselor criterii raţionale, este garanţia ajungerii la rezultate în mod universal valide. Şi aici se verifică principiul după care harul nu distruge, dar desăvârşeşte natura: asentimentul credinţei, care angajează intelectul şi voinţa, nu distruge dar perfecţionează liberul arbitru al oricărui credincios care acceptă în sine datul revelat.

De la această corectă stare de lucruri se îndepărtează în mod clar teoria aşa zisei filozofii "separate", urmată de atâţia filozofi moderni. Mai mult decât afirmarea justei autonomii a filozofării, ea constituie revendicarea unei suficienţe proprii a gândirii care se arată în mod clar ilegitimă: a refuza contribuţiile de adevăr ale revelaţiei divine înseamnă de fapt închiderea accesului la o cunoaştere mai profundă a adevărului, în dauna filozofiei însăşi.