CAPITOLUL VII

EXIGENŢE ŞI SARCINI ACTUALE

Exigenţe ale cuvântului lui Dumnezeu care nu pot fi lăsate deoparte

80. Sfânta Scriptură conţine, într-o manieră atât explicită cât şi implicită, o serie de elemente care permit să se ajungă la o concepţie despre om şi despre lume cu o importantă densitate filozofică. Creştinii au luat act în mod progresiv de bogăţia cuprinsă în paginile sacre. Din ele rezultă că realitatea pe care o experimentăm nu este absolutul: nu este necreată, nici nu s-a născut de la sine. Numai Dumnezeu este Absolutul. În plus, din paginile Bibliei iese la suprafaţă o idee despre om ca imago Dei, care conţine indicaţii precise în ceea ce priveşte fiinţa sa, libertatea sa şi nemurirea sufletului său. De vreme ce lumea creată nu este suficientă sieşi, orice iluzie de autonomie, care ignoră dependenţa esenţială de Dumnezeu a oricărei creaturi - inclusiv omul - duce la drame care distrug căutarea raţională a armoniei şi a sensului existenţei umane.

De asemenea, problema răului moral - cea mai tragică formă de rău - este abordată în Biblie, care ne spune că ea nu se poate reduce la o oarecare deficienţă datorată materiei, ci este o rană care provine din exprimarea dezordonată a libertăţii umane. În fine, Cuvântul lui Dumnezeu prezintă problema sensului existenţei şi revelează răspunsul său îndreptând omul către Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, care realizează în întregime existenţa umană. Alte aspecte s-ar putea explica din lectura textului sacru; oricum, ceea ce se evidenţiază este refuzul oricărei forme de relativism, materialism, panteism.

Convingerea fundamentală a acestei "filozofii" cuprinsă în Biblie este că viaţa umană şi lumea au un sens şi sunt îndreptate spre împlinirea lor, care se actualizează în Isus Cristos. Taina Întrupării va rămâne mereu centrul de referinţă pentru a putea înţelege enigma existenţei umane, a lumii create şi a lui Dumnezeu însuşi. În acest mister provocările adresate filozofiei devin extreme, deoarece raţiunea este chemată să-şi însuşească o logică ce să dărâme barierele în care ea însăşi riscă să se închidă. Însă, numai aici sensul existenţei ajunge la culmea sa. De fapt, se face inteligibilă esenţa intimă a lui Dumnezeu şi a omului: în taina Cuvântului întrupat, natura divină şi natura umană, prin respectiva autonomie, sunt apărate şi, în acelaşi timp, se manifestă legătura unică ce le pune într-un raport reciproc fără confuzie.(⁹⁷)